Annibale Carracci - Galeria Farnese (3)

Ramanem la acelasi artist (Annibale Carracci) si la aceeasi cladire-monument (palatul Farnese) dar ne intoarcem cu cativa ani in urma.
Inainte de a realiza tavanul salii principale a palatului, Carracci finalizase deja alte comenzi date de cardinalul Odoardo Farnese. 

Primele doua se afla tot in sala principala, scene inspirate din legendele despre Perseus, unul dintre cei mai populari eroi ai antichitatii.

"Perseus si Phineas", o scena din "Metamorfozele" lui Ovidiu, in care eroul isi foloseste cea mai puternica arma: capul gorgonei, cel care poate transforma orice fiinta intr-o stana de piatra.
Incoltit de printul Phineas (rivalul sau la mana Andromedei) si de soldatii sai, lupta pare fara sanse.
Dar Perseus scoate la iveala capul gorgonei Medusa (cu un aspect monstruos, cu serpi in loc de suvite de par) si ii impietreste pe atacatori.
Phineas ramane impietrit chiar in momentul cand isi ridica sulita pentru a o arunca spre pieptul rivalului.

In capatul opus al salii avem scena in care Perseus (calare pe calul inaripat Pegasus) se lupta cu monstrul marin Cetus.
In prim plan o vedem pe printesa Etiopiei, Andromeda, inlantuita de zei pe o stanca, drept pedeapasa pentru spusele parintilor ei (ca este mai frumoasa decat nereidele, zeitele marii).
Odata monstrul rapus, Perseus o va elibera pe printesa, si ii va deveni sot.

Inainte de aceasta magnifica sala, Annibale Carracci si colaboratorii sai (cei mai seama fiind fratele sau, Agostino, si prietenul Domenichino) s-au ocupat cu decorarea unei camere mai mici, cu scene inspirate tot din mitologia greaca.
Desi poarta denumirea de Camerino d'Ercole (camera lui Hercules), sala are picturi despre mai multi eroi ai antichitatii.

In primul rand, il reintalnim pe Perseus, aici aflat la primul episod al aventurilor sale.
Cu ajutorul zeilor (Hermes si Atena, pictata cu armura, sulita si scut), eroul reuseste sa patrunda pe insula gorgonelor (trei surori cu puteri magice) si s-o decapiteze pe una dintre ele (pe Medusa, cea a carei privire putea impietri orice fiinta). Obtine astfel o arma redutabila, asa cum am vazut in lucrarea precedenta.

Alt erou popular printre greci, Ulise (cel ce a construit calul troian, capcana prin care grecii au patruns in cetatea Troiei) este prezent in aceasta sala prin doua lucrari.
"Ulise si Circe", episod relatat in "Odiseea" lui Homer, cand echipajul corabiei ajunge pe insula unei frumoase (dar viclene) vrajitoare.
O vedem aici, intinsa senzual pe un piedestal de marmura, intinzandu-i calatorului grec o bautura.
Bautura vrajita putea transforma oamenii in porci (in coltul din dreapta se afla un marinar care a cazut deja victima licorii), dar zeul Hermes intervine, si pune in bautura un antidot.

Alt episod al Odiseei face pereche cu primul, in acelasi format semi-circular: "Ulise si sirenele".
Stiind cat de periculos e cantecul sirenelor (pictate aici cu trup de pasare, si nu de peste), Ulise ordona echipajului sa-si astupe urechile cu ceara cat timp vor strabate apele din tinutul lor.
Dar el, manat de curiozitate, nu va apela la ceara, ci se va lega de catarg. Astfel, se va delecta cu glasul lor, dar nu le va cadea prizonier.

A patra luneta din camera il are ca peronaj pe Eneas, print al Troiei.
Pictat chiar in momentul cand isi paraseste cetatea (asediata de greci), ducandu-si in spate batranul tata.
Soarta va fi insa mareata pentru tanarul print: ajuns in peninsula italica, va fi parintele tribului care va fonda cetatea Romei.

Tavanul incaperii e dedicat in totalitate lui Hercules, eroul cel mai popular al culturii greco-romane.
In prima dintre cele doua lunete vedem o scena din cele "douasprezece munci" (misiunile prin care si-a demonstrat puterile de semi-zeu): intelegerea facuta cu titanul Atlas, de a-l ajuta sa obtina merele din gradina Hesperidelor.
Atlas il pune sa tina pentru o vreme in spate greutatea sferei ceresti.

A doua luneta e mai greu de interpretat.
Hercules se afla in fata sfinxului (precum tragicul Oedip), dar stand tolanit peste pielea leului, cu armele aruncate la picioare.
Prezenta cerberului (cainele cu trei capete care pazea intrarea in Infern) ne poate indica ca e vorba despre ultima dintre cele douasprezece misiuni: coborarea in Infern si capturarea acestui monstru feroce.

In mijlocul tavanului se afla lucrarea principala a salii: "Alegerea lui Hercules".
Tanarul semi-zeu (stand pe o stanca, sprijinit in bata) se afla intre doua femei, personificarea ideilor de viciu si virtute.
Femeia cu mantie rosie ii arata o carare care urca abrupt printre stanci, simbolizand drumul greu al unei vieti dedicate faptelor eroice.
Femeia acoperita doar cu un voal transparent ii prezinta calea unei vieti dedicate placerilor.

De mentionat ca, la cativa ani dupa moartea lui Carracci, aceasta lucrare a fost mutata la Napoli (la galeria Capodimonte), in locul ei fiind amplsata o copie fidela.

Annibale Carracci - Galeria Farnese (2)

Partea a doua a articolului, despre monumentala fresca realizata de Carracci la palatul Farnese, va fi ceva mai lunga.

Vom vedea mai de aproape partile laterale ale tavanului pictat, unde avem zece scene principale, inconjurate de figuri decorative, unele viu colorate, altele pictate monocrom, parand niste statui de marmura.

Dupa cum am scris in primul articol, tema abordata in toata aceasta compozitie este inspirata de vechile legende greco-romane. "Iubirile zeilor", o serie de povestiri care arata ca zeitatile pot avea slabiciuni asemanatoare cu ale muritorilor. 

Vom incepe cu fragmentele de la capetele camerei, unde avem cate doua perechi de ilustratii, una masiva si verticala, alaturi de una de dimensiuni mai reduse.

Polifem si Galateea, un exemplu de dragoste neimpartasita, frumoasa nimfa a marii e atrasa de cantecul ciclopului Polifem, dar nu il iubeste (avand, in schimb, sentimente pentru un semizeu pe nume Acis).
Nebun de gelozie, Polifem il va ucide pe rival, dar nimfa il va respinge si mai mult.

In imaginea mai mica, ii avem pe Apollo si Hyacinth (intr-o scena descrisa de poetul Ovidiu in "Metamorfoze").
Zeul solar al artelor, a iubit multe zeite si muritoare, dar a avut si o latura bisexuala, avand o legatura cu un tanar print din Sparta. Cand Hyacinth moare (lovit de un disc aruncat de zeu), Apollo il va duce in ceruri, iar din sangele lui va rasari o floare noua (Hyacinthus orientales, cunoscuta de noi ca "zambila").

In partea opusa, vedem continuarea povestii lui Polifem.
Ciclopul gelos arunca cu o stanca in Acis, cel iubit de nimfa Galateea.

Deasupra, in imaginea "strajuita" de doi satiri, avem o alta scena care arata latura bisexuala a marilor zei.
Zeus, stapanul zeilor, fermecat de frumusetea lui Gamnymedes (un erou al Troiei), isi trimite vulturul sa il rapeasca de pe pamant, si sa il aduca in Olimp, pentru a deveni servitor in palatul sau.

Pe laturile lungi ale tavanului sunt insirate simetric cate trei episoade.
Sa-l privim mai intai pe Hercules (cel mai cunoscut erou al mitologiei), alaturi de Iole (printesa din Thesalia, al carei tata a fost ucis chiar de Hercules).
Pentru a-l batjocori, Iole il convinge sa "aiba indeletniciri feminine" (aici fiind vorba de cantat la tamburina). In timp ce printesa ii poarta pielea de leu si se spirijina in bata lui de lupta.

Scena cu Venus si Anchises e una mai fericita. Si de o importanta maxima pentru cultura latina.
Relatia dintre zeita iubirii si printul troian a dus la nasterea lui Aeneas (cel care, conform legendei, a migrat in peninsula italica, punand bazele unui trib nou, cel care va fonda cetatea Romei).

In mijloc, incadrata intr-o rama aurita (fiind de fapt un efect optic) a fost amplasata o scena din "Metamorfozele" lui Ovidiu.
De data asta avem o zeita (Aurora) in rol posesiv, coborand din vazduh cu carul ei de aur pentru a-l rapi pe Cephalus, print din Thessalia.
Aproape de picioarele cailor, cazut la pamant, este Tithonus (print al Troiei), fostul ei iubit.

Pe cealalta latura avem alte trei scene, in simetrie cu cele deja prezentate.
Prima arata un moment din "Iliada" lui Homer, cand zeita Iunona (Hera, dupa denumirea greceasca, pe care o recunoastem dupa paun, pasarea ei simbol) decide sa intervina in sprijinul grecilor, pe care ii sustinea (in razboiul contra troienilor).
Zeita il atrage pe Zeus in pat (pentru a-l impiedica sa ii sustina pe troieni in timpul unei batalii importante).
Temutele fulgere ale marelui zeu vor cadea la picioarele patului.

Scena urmatoare arata cat de egoista poate fi pasiunea, prin povestea zeitei Diana (cunoscuta ca Arthemis, zeita vanatorii, si a lunii).
Amorezata de pastorul Endymion, aceasta ii va cere lui Zeus sa ii ofere nemurirea, dar acesta refuza (simtind ca va avea un rival in frumosul pastor).
Dupa alta legenda, Zeus il va adormi pe Endymion - un somn profund si vesnic, ipostaza in care il vedem si in aceasta scena imaginata de Carracci.

Fragmentul din mijloc e lasat fara denumire, privitorii si cronicarii de arta dandu-i diverse interpretari de-a lungul timpului.
O scena marina, de tip triumf, cu amorasi (unii zburand prin aer, altii plutind pe spuma marii), cu pesti si tritoni, dar cu personajele centrale fara identitate precisa.
Barbatul care cuprinde cu ambele maini trupul alb al frumoasei femei ar putea fi Neptun (zeul marilor), sau Glaucus (un alt zeu marin), sau Peleus (regele casatorit cu o nimfa a marii).

Singura certitudine este ca scena a fost pictata de Agostino (fratele lui Annibale Carracci).

Annibale Carracci - Galeria Farnese (1)

Un articol despre o lucrare atat de complexa (fresca palatului Farnese) nu poate fi decat foarte lung, asa ca am decis sa il postez in doua parti. 

Povestea acestei capodopere a inceput prin ambitia cardinalului Odoaro Farnese de a avea in palatul familiei sale o fresca care sa le rivalizeze pe cele de la Vatican (ale lui Michelangelo si Raphael).
Cardinalul l-a angajat pe reputatul pictor din Bologna, Annibale Carracci, alaturi de fratele sau (Agostino) si de asistentii sai. Acestia au trudit aproape zece ani, in conditii grele (fiind vorba de decorarea unor pereti inalti si a tavanului), dar rezultatul a avut ecoul asteptat: vila familiei Farnese a devenit celebra in toata lumea.

Din pacate, iubitorii de arta rar pot vedea pe viu impresionanta lucrare, cladirea servind (in vremurile noastre) drept ambasada (a Frantei).

Tema aleasa pentru o fresca atat de complexa e una din mitologia greco-romana: "iubirile zeilor", evocarea unor episoade din scrierile antice, in care zeii si zeitele isi exprima pasiunea, ori pentru alte zeitati, ori pentru muritori.

In aceasta prima parte a articolului, voi detalia partea centrala a tavanului din camera principala, ilustrand trei legende ale antichitatii.

In partea stanga, incadrata intr-un octogon aurit, avem povestea zeului Pan (zeu al pastorilor si al muzicii, cu infatisare de satir, cu coarne si picioare de tap). Acesta o seduce pe cea mai casta dintre zeite, pe Diana (cunoscuta ca Artemis in lumea greaca, zeita vanatorii si a lunii), oferindu-i cea mai alba bucata de lana.

In partea dreapta, in simetrie, avem tot o scena pastorala.
Pastorul e Paris, printul din Troia, ales de zeite sa fie juriul unui concurs de frumusete intre ele.
Aici, zeul Hermes (pe care il recunoastem dupa aripile de la palarie si de la sandale) ii da un mar de aur, urmand ca printul sa il ofere zeitei alese de el.

Dupa cum stim din legenda, cea aleasa va fi Afrodita (Venus, zeita iubirii), in urma promisiunii ca Paris o va avea de sotie pe Elena a Troiei.
Acest sir de evenimente va duce la cumplitul razboi dintre Troia si trupele grecesti.

Partea centrala a tevanului ilustreaza o legenda pe care am mentionat-o si la finalul articolului precendent.
Iubirea dintre zeul Bacchus (Dioniysos, al fertilitatii si al vitei de vie) si printesa cretana Ariadna.

Bacchus, conform scrierilor antice, e mereu insotit de un alai numeros.
Format din amorasi, satiri, bacante (femei care canta si danseaza in cinstea lui).
In partea dreapta (calare pe magar, supraponderal si mereu ametit de bautura) il remarcam si pe Silenius, considerat invatatorul lui Bacchus.

In stanga, Bacchus si iubita sa, Ariadna, sunt condusi triumfal: el intr-un car de aur, tras de doi tigri, ea intr-unul tras de doi tapi.
Bacchus are pe cap o cununa din vita de vie, iar printesa e incoronata (de catre un amoras zburator) cu o coroana de stele (constelatia Corona Borealis).

ANNIBALE CARRACCI - GALERIA FARNESE

- fresca
- timp: 1597-1608
- loc: palatul Farnese, Roma

Tintoretto - Originea Caii Lactee

Prima data cand am auzit de Tintoretto a fost cand am rasfoit o carte veche de istoria artei, acum multi ani.
Erau doar cateva randuri despre el, si o ilustratie alb negru (toate reproducerile din carte fiind fara culori) a lucrarii Originea Caii Lactee.
Prin urmare, a ramas principala imagine cu care il asociez pe marele artist venetian.

Varianta color am vazut-o mult mai tarziu, intr-o revista de pictura, si apoi, in epoca internetului, la rezolutie mare, pe ecranul computerului.
Cine are drum la Londra, poate admira (gratuit) originalul, tabloul fiind expus la National Gallery.

Spuneam in articolul precedent despre obicieiul pictorului de a lucra rapid, neglijent, lasand multe lucrari neterminate.
Din fericire, la acest tablou, avem un caz fericit: totul este lucrat cum trebuie.

Incepand cu compozitia, bazata atat pe o diagonala (data de inclinarea trupului zeitei) dar si pe o serie de linii curbe, care dau impresia de dinamism.

Subiectul ales este unul destul de rar reprezentat in pictura.
Conform mitologiei, Zeus isi aduce fiul (facut cu muritoarea Alcmene) sa fie alaptat de sotia sa, Hera.
Astfel, micul Hercules va capata puteri de zeu, fiind hranit cu lapte divin.

Tintoretto il picteaza pe Zeus sub forma unui tanar viguros, infasurat in dubla mantie (rosie si albastra), insotit de vulturul sau, care ii duce in gheare si arma sa de temut (manunchiul de fulgere). 

Hera e pictata nud, cu trupul in umbra, dar cu chipul si picioarele invaluite intr-o lumina stralucitoare.
Vesmintele (tot in rosu si albastru) sunt cazute la picioare, peste un nor cenusiu, pe care stau si cativa pauni (pasari considerate simbolul ei).
Pictorul ne-o arata in momentul cheie al mitului: cand se retrage speriata, atunci cand alaptarea devine prea dureroasa.
Stropii de lapte se raspandesc pe albastrul cerului, devenind stele.

TINTORETTO - ORIGINEA CAII LACTEE

- ulei pe panza
- timp: ~1580
- dimensiuni: 148 cm × 165 cm
- personaje: 7
- loc: National Gallery, Londra 

..............................................................

..............................................................

O lucrare asemanatoare, facuta cam in aceeasi perioada, este Bacchus, Venus si Ariadna, aflata in colectia expusa la palatul dogilor.
Din pacate, este una nefinisata (dupa cum se observa la faldurile vesmintelor, si la vegetatia de la picioarele personajelor).

Ilustreaza o alta legenda antica, a printesei din Creta, de care se amorezeaza zeul Bacchus.
Cand acesta ii intinde inelul, zeita Afrodita (Venus) ii pune pe cap o cununa de stele, cunoscuta de astronomi drept Corona Borealis.

Tintoretto - Minunea sfantului Marcu

Jacopo Comin (zis Tintoretto) reprezinta o figura aparte in istoria picturii mondiale.
A fost considerat unul dintre cei mai talentati artisti, exceland si la compozitie, si la desen, si la alegerea culorilor. Dar avand si un defect major, anume nerabdarea.
Si-a lasat neterminate majoritatea tablourilor, mereu dornic sa inceapa ceva nou.

In cariera sa destul de lunga, petrecuta in mare parte in orasul natal (Venetia), a abordat subiecte dintre cele mai diverse, printre ele fiind si viata sfantului Marcu (considerat protectorul republicii venetiene).
O serie de lucrari dedicate sfantului se afla la celebra Gallerie dell'Accademia, muzeul de arta al Venetiei, vizitat de milioane de turisti.

Tabloul intitulat Minunea sfantului Marcu este cel mai bine realizat din serie, neavand portiuni sau personaje lasate doar in stadiul de schita rapida, precum putem vedea la celelalte lucrari.

Compozitia este tipica lui Tinotretto: personajele sunt dispuse dupa un plan bine stabilit, dar fara o simetrie stricta. 

Directia privirilor, bratele si picioarele catorva personaje, uneltele de lemn - sunt dispuse pe trei linii, toate ducand spre chipul celui intins la pamant.

Povestea personajului este descrisa in "Legenda de aur" a lui Jacobus de Voragine.
Un sclav, trecut la crestinism, viziteaza mormantul sfantului Marcu, ceea ce il deranjeaza pe stapanul sau, care ordona sa fie pedepsit cu brutalitate.

In partea superioara a tabloului il putem vedea pe stapan, asezat pe un tron inalt.
Nevazut de multime, figura sfantului ii apare (invaluita in lumina) doar sclavului, cel care ii invocase numele.

Inconjurat de multime (barbati cu haine venetiene, altii cu turban oriental, dar si o femeie cu un copil mic in brate) sclavul isi asteapta supliciul, dar se intampla un miracol.
Sub puterea sfantului, toate instrumentele de tortura se sfarama in bratele servitorilor (vedem pe jos fragmente rupte de ciocane si tarusi de lemn), sclavul scapand fara nici macar o zgarietura.

Personajul din centrul lucrarii (cu vesmant maroniu si turban) isi ridica bratele spre stapan, aratandu-i ca e nuputincios in fata acestui fenomen miraculos.

TINTORETTO - MINUNEA SFANTULUI MARCU

- ulei pe lemn
- timp: 1548
- dimensiuni: 416 cm × 544 cm
- personaje: 33
- loc: Gallerie dell'Accademia, Venice

Pieter Bruegel - Convertirea lui Saul

L-am mentionat pe Pieter Bruegel in articolul precedent, asa ca nu se putea sa nu ii dedic (din nou) cateva randuri.

Convertirea lui Saul (o lucrare mai putin cunoscuta) a fost finalizata in anul 1567 si a facut parte din grupul celor achizitionate de familia imperiala germana. Se afla acum la muzeul de arta din Viena, alaturi de cele mai celebre realizari ale sale).

Cine a fost Saul ? Nimeni altul decat sfantul Pavel, figura centrala a traditiei crestine.
Initial un persecutor al adeptilor lui Iisus, a trait apoi o experienta care l-a marcat, schimbandu-i in mod radical viata si conceptiile.

Acest moment a fost ilustrat de multi pictori de-a lungul timpului, Bruegel alegand o abordare vizuala ceva mai speciala: scena principala nu o amplaseaza in prim plan, ci undeva in departare, procedeu folosit si in alte lucrari (cum ar fi "Calvarul" - despre care am scris acum trei ani).

Soldatii care il insotesc pe Saul formeaza un sir intins pe sute de metri, marsaluind pe o poteca ingusta.
Poteca urca printre pereti de stanca impunatori, peisaj provenit probabil din caietul de schite al pictorului, din anul cand a intreprins o calatorie prin Italia.
Alpii si Apeninii l-au impresionat profund pe artistul nascut si crescut in Tarile de Jos (despre care stim ca este o zona lipsita de peisaje montane).

Deasupra drumului, pe un mic platou stancos, vedem patru soldati pedestri si patru calare.
Toate piesele de imbracaminte sunt tipice secolului XVI, si nu epocii in care au trait apostolii, un "anacronism intentionat" (procedeu artistic des intalnit).
Unul dintre calareti le atrage atentia celorlalti asupra scenei care se petrece mai jos de ei.

Langa palcul de arbori, soldatii s-au oprit din mars, stransi in jurul lui Saul, care a cazut la pamant, inspaimantat. 

Textul din "Faptele Apostolilor" descrie in amanunt momentul:

„Dar pe cand calatorea el si se apropia de Damasc, o lumina din cer, ca de fulger, l-a invaluit deodata. Si, cazand la pamant, a auzit un glas, zicandu-i: Saule, Saule, de ce Ma prigonesti? Iar el a zis: Cine esti, Doamne? Si Domnul a zis: Eu sunt Iisus, pe Care tu Il prigonesti. Greu iti este sa izbesti cu piciorul în tepusa. 

Si el, tremurand si inspaimantat fiind, a zis: Doamne, ce voiesti sa fac? Iar Domnul i-a zis: Ridica-te, intra in cetate si ti se va spune ce trebuie sa faci. Iar barbatii care erau cu el pe cale stateau inmarmuriti, auzind glasul, dar nevazand pe nimeni." 

Urmarea o stim tot din textele biblice: Saul va fi orb cateva zile, pana va fi vindecat de Anania din Damasc.
Din persecutor al crestinilor va deveni un adept (si un lider important) sub numele de Pavel.

 PIETER BRUEGEL - CONVERTIREA LUI SAUL

- ulei pe lemn
- timp: 1567
- dimensiuni: 108 cm × 156 cm
- personaje: cateva zeci
- loc: muzeul de arta, Viena

...........................................................................................

...........................................................................................

Sinuciderea lui Saul (lucrare pictata mai timpuriu, in 1562) se afla tot la muzeul de arta din Viena.
Subiectul e inspirat de soarta unui alt personaj biblic (de data asta, din Vechiul Testament): Saul (din tribul lui Benjamin), primul rege al israelitilor.
Un lider militar legendar, victorios in multe dintre bataliile contra ostilor popoarelor vecine.

Cei mai aprigi dusmani fiind filistinii, pe care i-a invins in mai multe randuri, pana la batalia de la muntele Gilboa. Aici armata sa a fost coplesita, dupa cum spune si textul Bibliei:

"Filistenii s-au luptat cu Israel, iar israelitii au fugit dinaintea filistenilor si au cazut rapusi pe muntele Ghilboa. Filistenii i-au urmarit pe Saul si pe fiii sai; i-au ucis pe Ionatan, pe Abinadab si pe Malchi-Sua, fiii lui Saul. Lupta devenise inversunata in preajma lui Saul; arcasii l-au tintit si l-au ranit foarte tare.  

Atunci Saul i-a zis celui ce-i ducea armele: "Scoate-ti sabia si strapunge-ma tu cu ea, ca nu cumva acesti necircumcisi sa ajunga la mine, sa ma strapunga si sa ma batjocoreasca". Insa cel ce-i ducea armele n-a vrut sa faca lucrul acesta pentru ca ii era foarte frica. Atunci Saul si-a luat sabia si s-a aruncat in ea. Cand cel ce-i ducea armele a vazut ca Saul a murit, s-a aruncat si el în sabia lui si a murit impreuna cu el."

Bruegel plaseaza scena sfarsitului tragic al regelui in stanga lucrarii, deasupra bataliei dintre cele doua armate.

Batalia e redata cu multa maiestrie, fiind vorba de o inclestare detaliata, cu cateva sute de soldati, cu cai, armuri, sultite si steaguri.
Fragmentul se aseamana mult cu lucrarea contemporanului sau, Albrecht Altdorfer ("Batalia de la Issus"), dar nu putem sti daca Bruegel a apucat sa o vada, si sa ii serveasca drept inspiratie.

Observam din nou alegerea de a picta armuri moderne, din epoca sa, si nu din cea antica.
Armuri care seamana mult cu cele spaniole, lucru deloc intamplator, avand in vedere lungul conflict dintre regatul spaniol si Tarile de Jos, din acea vreme.

Scena sinuciderii regelui Saul nu e redata in mod eroic, dramatic, ci in stilul cu care ne-a obisnuit Bruegel.
O abordare realista, aratand trupuri chinuite de spasme si durere, si chipuri care exprima disperare.