Muzele pictorilor (5)

Pictorul englez John Collier, desi mai putin cunoscut in zilele noastre, a fost unul dintre cei mai apreciati si mai prolifici artisti (cu aproape 200 de lucrari realizate) din vremea sa (a activat din ultima parte a sec XIX pana in perioada interbelica).

Din imensa lui galerie, cea mai cunoscuta lucrare ar putea fi considerata "Lady Godiva" (din 1897, aflata la muzeul de arta din Coventry, Anglia).
O ilustrare a unei populare legende din sec XIII, in care tanara Godiva, sotia lordului Leofric din Coventry, protesteaza impotriva tiraniei acestuia, mergand calare prin oras goala, acoperita doar de parul ei lung.
Collier o picteaza din profil, pe un cal alb (care poate simboliza puritatea), impodobit cu un capastru si o sa de un rosu aprins, plus o mantie rosiatica cu lei aurii.

Cea care i-a servit drept model este actrita Mabel Paul, cu care a colaborat de multe ori de-a lungul carierei.
Inalta, zvelta, cu un chip expresiv si un par bogat si roscat, Mabel se inscria perfect in idealul de frumusete al epocii victoriene.

Tot pe un cal alb o picteaza pe Mabel si in 1900, de data asta in rol de regina.
"Procesiunea reginei Guinevre", in care sotia legendarului rege Arthur conduce o ceremonie a primaverii (atat ea, cat si companionii tinand in maini ramuri inflorite).
Chipul nu mai este din profil si cu ochii plecati - acum ochii sunt atintiti spre privitorii tabloului.

Tanara actrita intruchipeaza pentru John Collins si personaje ale mitologiei antice.
In primul rand zeita frumusetii (din legendele greco-romane), in doua randuri: "Perlele Afroditei" si "Tannhauser si Venus", tablouri pictate in primii ani ai secolului XX.

Si "Eva" (nud pictat in decor natural, al unei paduri de un verde crud - datat 1911) poarta trasaturle tinerei Mabel.
Ipostaza e una neobisnuita, Eva stracurandu-se printre ramuri, privind peste umar.
Cu o expresie pe chip care poate indica surprinderea, poate chiar teama.
Si momentul e neclar: sa fie inainte sau dupa episodul cu fructul interzis ?

Si pentru lucrarile care nu au legatura cu vechile legende, ci sunt mai apropiate de epoca moderna ("Laboratorul", "Fiica risipitoare", "Focul"), John Collier a apelat la Mabel Paul. 

Daca despre viata pictorului se cunosc destule detalii controversate (mai ales mariajul cu pictorita Marian "Mady' Huxley si apoi cu sora acesteia, Ethel Huxley), despre Mabel se stiu doar cateva aspecte legate de cariera pe scena londoneza.

Munca de model pentru pictor a inceput-o (aproximativ) in 1895 si s-a incheiat undeva prin 1911, cand a semnat un contract cu un teatru din Australia.

Collier a apelat si la alte modele de-a langul timpului, toate cautate dupa acelasi tipar de frumusete (in primul rand parul bogat si roscat), dar Mabel Paul a fost cea mai longeviva muza si singura care a avut sansa sa ii ramana numele pentru posteritate.

Muzele pictorilor (4)

Incepem anul 2026 cu un nou episod din seria "Muzele pictorilor".
Am vazut pana acum care au fost sursele de inspiratie pentru Filippo Lippi, Boticelli, Rafael, Caravaggio si Michelangelo.
Sa ne indreptam atentia si spre marele nume al picturii olandeze: Rembrandt van Rijn.

Pe langa arhicunoscutele autoportrete (in numar de peste 80, incluzand gravurile si desenele), Rembrandt i-a avut ca modele (cel mai des) pe membrii familiei sale: sotia (Saskia) si fiul (Titus).

Saskia provenea dintr-o familie (van Uylenburgh) foarte instarita si cu pozitie buna in societate (tatal ei era jurist).
Familia lui Rembrandt era una modesta (era fiu de morar), dar renumele de artist a contat mult in acceptul dat de parintii fetei.
Cei doi s-au logodit in 1633 si s-au casatorit in iulie 1634.

Primele portrete ale Saskiei provin inca din perioada logodnei, apoi a devenit principala lui muza.
In primul an de casatorie i-a pozat pentru doua scene inspirate din Biblie:
"Susana la imbaiat" (un nud in cadru natural) si "Fiul risipitor la taverna" (unde Rembrandt o picteaza in rol de carciumareasa, iar in rolul fiului din parabola biblica se picteaza chiar pe el).

Imprumuta trasaturile Saskiei si pentru a o zugravi pe Dalila, vicleana femeie din povestea cu Samson.
In "Nunta lui Samson" (tablou aflat la muzeul din Dresda), unde Dalila e evidentiata atat prin lumina cat si prin pozitie (in centrul tabloului, privind drept inainte).

In "Orbirea lui Samson" (lucrare din colectia muzeului din Frankfurt) avem o scena dinamica.
Puternicul erou biblic e incoltit de soldatii filistini, care il doboara, il orbesc si il pun in lanturi.
Dalila (tocmita de filistini sa isi tradeze sotul) tocmai iese din grota, avand in mana pletele taiate (sursa puterii lui Samson, conform legendei).

Regasim trasaturile sotiei (in stanga, singura femeie careia i se vede chipul) si in "Festinul lui Belshazzar" (celebrul tablou expus la galeria nationala din Londra).
Din nou o scena din Vechiul Testament, in care printul babilonian Belshazzar se afla la un ospat, avand pe masa pocale furate din templul de la Ierusalim.
In mijlocul petrecerii, e tulburat de un mesaj aparut cu litere luminoase (care se pot traduce prin "Imparatia ta are zilele numarate ! Va fi impartita intre mezi si persi").

Saskia a avut sansa de a ramane imortalizata in atatea capodopere, dar viata ei a fost plina de amaraciune.
Primii trei copii au murit la scurt timp dupa nastere, abia al patrulea (Titus) s-a nascut sanatos.
Dar nici de el nu a apucat sa se bucure, pentru ca, la un an dupa nasterea lui, Saskia s-a imbolnavit de tuberculoza si a murit (in 1642, la nici 30 de ani).

Dupa sfarsitul ei, viata lui Rembrandt a intrat pe o panta descendenta: ingropat in datorii, tarat prin tribunale cu fel si fel de probleme, tot mai taciturn si cu mai putin interes pentru creatie.
Chiar daca si-a gasit o noua pasiune (Hendrickje Stoffels, cu care va avea o fiica), nu va mai reveni la gloria de altadata.

Charles Leickert - Scene de iarna

Ultimul articol din 2025 va fi tot despre pictura olandeza, dar cu un nume mai putin cunoscut in prim plan.
Charles Leickert, un pictor al epocii romantice, dedicat peisajelor rurale si ale micilor orase.

Majoritatea lucrarilor sale reprezinta scene de iarna, continuand traditia maestrului sau (Andreas Schelfhout).
O parte dintre ele pot fi gasite in muzee celebre (Rijksmuseum, Hermitage, Drents), dar si mai multe se afla in colectii private si in oferta caselor de licitatii.

Prima dintre preferatele mele este cea cu ruina unui turn, aflata pe malul unui rau inghetat.
Gheata e atat de groasa, incat oamenii se pot plimba si patina in voie.
Suprafata lucioasa e pudrata din loc in loc de mici cantitati de zapada.

Lucrarea se deosebeste de majoritatea tablourilor lui Leickert prin prezenta tonurilor calde (brune, rosii si aurii).
Le vedem si la vesmintele oamenilor, dar mai ales la cladirile de pe mal.
Turnul si casele de langa el aproape ca stralucesc, in contrast cu cerul cenusiu (si cu sclipirile albe ale pudrei de zapada).

Ce element poate fi mai tipic si mai pitoresc pentru un peisaj olandez ?
Morile de vant, prezente in mai multe tablouri ale lui Leickert.
Majoritatea sunt solitare, puse in prim plan...

...dar a pictat si variante in care morile sunt una langa alta, precum aceasta (lucrare numita simplu "Peisaj de iarna cu trei mori si un chiosc").

Chioscul, amplasat la malul raului, are de vanzare bauturi calde celor care patineaza, si celor care trec pe cararea alaturata.
Facand o comparatie cu alti pictori olandezi din generatiile anterioare (Pieter Bruegel, Peeter Baltens, Pieter Aertsen) observam o alta abordare: nu mai avem o ingramadire de personaje, si nici povesti amuzante sau moralizatoare.

Oamenii pictati de Leickert sunt redati in ipostaze firesti, nu ies prea mult in evidenta in imaginea de ansamblu.

Dupa ruine si mori de vant, sa vedem si o margine de sat (in acest tablou numit "Peisaj de iarna pe o cale navigabila", vandut de curand de galeria Simonis and Baanks).

O scara de lemn coboara de la strada dintre case la nivelul apei inghetate.
O gheata in nuante albastrii, la fel ca cerul innorat de deasupra (care anunta un posibil viscol).
Si aici vedem patinatori, dar si un barbat (in planul apropiat) care impinge o sanie (in care se afla doi saci).
Impinsul saniei pe ghetus e un mod mai convenabil de transport (in acest anotimp) decat un car tras de cai pe ulitele satului.

Langa mal observam un vas cu catarg, "hibernand" pe timp de iarna, neputand sa navigheze decat la venirea primaverii, cand oglinda de gheata se va topi.

Pieter Bruegel - Dull Gret

Am scris acum trei ani despre fascinanta lucrare a lui Pieter Bruegel intitulata "Proverbe flamande".
O serie de expresii din folclorul Tarilor de jos puse laolata intr-o compozitie extrem de complexa.

Tot bogatul folclor flamand sta si la baza tabloului realizat in 1563, numit "Dull Gret". 

S-a aflat in colectia imparatului german Rudolf II, apoi a ajuns in Suedia (adus de soldati la finalul 'razboiului de 30 de ani'). apoi readus in Germania de un colectionar, pentru a ajunge (in final) inapoi in tara de origine (expus la muzeul Mayer van den Bergh, din Antwerp).

Un vechi proverb din Tarile de jos suna cam asa:
"O femeie face galagie, doua femei dau multa bataie de cap, trei formeaza un targ, patru o cearta, cinci o armata, iar impotriva a sase nici diavolul nu are arme".
In stransa legatura cu aceasta zicala, exista o snoava despre un grup de femei care dau navala in infern, fiind mai aprige decat orice creatura a intunericului.

O povestire pe placul lui Bruegel, care s-a decis s-o ilustreze in acest tablou.
Un tablou sumbru (prin 'decor', fiind vorba de poarta infernului), dar comic, prin subiectul ales.

Dar, pana sa ajungem la tema principala, sa privim detaliile din planurile cele mai indepartate.
Pe un fundal plin de flacari rosiatice, se contureaza un varf de palarie rasucit, avand un glob de sticla atarnat de el (in care se zaresc cateva siluete umane).

Nu prea departe, mai spre dreapta, din coaja unui ou urias iese o soparla care tine o harpa, pe ale carei corzi sta un paianjen.
In spatele oului se inalta o tulpina sfrijita de copac.
Siluete negre (aratand ca niste broaste) danseaza o hora pe frunzis.

Mai jos, un om cocosat tine in carca o barca plina de creaturi hidoase.
Trei dintre ele stau intr-un glob de sticla, iar a patra propteste o sfera pe marginea barcii, poate pentru a o pravali de sus.
In toate aceste imagini se vede clar influenta lui Hieronymus Bosch, marele pictor din generatia anterioara lui Bruegel (genul acesta de imagini fiind specialitatea sa).

Din tot ce a creat Pieter Bruegel, acesta e tabloul in care se apropie cel mai mult de stilul lui Bosch.

Ajungem si in mijlocul actiunii, la grupul de femei care navaleste in forta la poarta infernului.
Inarmate cu ciomege, furci si polonice, lovesc in oricine indrazneste sa se apropie. O adevarata tornada care rastoarna tot ce ii sta in cale.

Deasupra podului de piatra vedem pititi cativa paznici ai infernului.
Stau cot la cot cateva creaturi ciudate si soldati (in armura spaniola, lucru deloc intamplator, fiind armata dusmanita de Bruegel si conationalii sai).

Sub pod, aceeasi alaturare de soldati si fiinte grotesti.
Incercarile de a sui pe pod sunt sortite esecului, ploaia de lovituri a femeilor nu iarta pe nimeni.

Un peste urias profita de moment, si inghite un soldat (din care se mai vede doar piciorul). cu tot cu armura.

In partea de jos a lucrarii, Bruegel a amplasat alte creaturi bizare (tot in stilul lui Hieronymus Bosch).
Un broscoi care pescuieste puii dintr-un cuib si un peste cu picioare, iesit pe uscat din balta de sub pod.

Ajungem si la figura principala: Dulle Gret, lidera grupului de femei, aflata in fruntea asaltului.
Cu un pieptar de armura, un castron pe post de casca, si o sabie in mana.
In cos are cateva obiecte pretioase, o "prada de razboi".
(si personificare a unui alt vechi proverb: "a fi in stare sa jefuiesti chiar si iadul").

Cu pas hotarat, se indreapta spre poarta infernului (practic, un cap imens, cu o gura larg deschisa, in care se zaresc cateva creaturi, surprinse de atacul neasteptat).

PIETER BRUEGEL - DULL GRET

- ulei pe lemn
- timp: 1563
- dimensiuni: 115 cm × 161 cm
- loc: muzeul van den Bergh, Antwerp

Shakespeare in pictura (2)

Care e cea mai celebra piesa de teatru scrisa de Shakespeare ?
Unii ar zice "Hamlet", altii ar zice "Romeo si Julieta".
Pentru acest articol am ales sa scriu despre Hamlet, si despre pictorii care au ilustrat momente cheie din celebra piesa.

Un prim astfel de moment este "scena fantomei" (cand printul Danemarcei afla cum a murit tatal sau, chiar de la acesta, cand ii apare sub forma de spirit pe meterezele castelului Elsinore).
O scena cu mult potential vizual, dar care a fost ilustrata doar de un numar mic de artisti (cum ar fi elvetianul Henry Fuseli). 

Hamlet stie acum ca ucigasul tatalui este Claudius (unchiul sau, care s-a casatorit apoi cu mama sa, Gertude), si nu isi poate lua gandul de la razbunare.
Mimeaza o stare de nebunie, pentru a-si ascunde intentiile, apoi, cand intalneste o trupa de actori, concepe un plan de a-l demasca pe Claudius.
Pune in scena o piesa de teatru, despre un rege ucis in acelasi mod in care a fost rapus si tatal lui Hamlet (otrava turnata in ureche, in timpul somnului), la care invita toata curtea sa asiste.

Un tablou din 1842 al lui Daniel Maclise (pictor irlandez, apreciat pentru portrete si scene istorice) surprinde exact momentul cel mai important din actul III.
Hamlet (in stanga) priveste atent reactia unchiului sau in momentul in care actorii joaca scena crimei.
Claudius e vizibil tulburat, isi intoarce privirea, apoi (precum stim din textul piesei) va iesi din camera, plin de teama si de furie.

Povestea tragica a Ofeliei (fiica lui Polonius, consilier regal) a inspirat un numar mai mare de pictori.
Amorezata de Hamlet, este complet bulversata de comportamentul lui nefiresc (nestiind nimic din planul lui de razbunare contra unchiului si de faptul ca mimeaza nebunia).
In actul III, Polonius, tatal ei, e ucis accidental chiar de catre Hamlet,
In momentul in care afla vestea, Ofelia e coplesita de durere si isi pierde complet mintile.

Pictorul american Benjamin West a redat un astfel de episod de nebunie in lucrarea sa din 1792.
Aici, in sala tronului, Ofelia pare o aparitie fantomatica, livida, gata sa cada la pamant, daca n-ar fi sprijinita de bratul printului.

John William Waterhouse (artist englez, membru al grupului "pre-rafaelit") si-a pictat sotia (Esther, la randul ei pictorita) de mai multe ori in rolul Ofeliei.
De fiecare data in decorul padurii, pe malul apei, unde (asa cum stim din actul IV al piesei) Ofelia isi va gasi sfarsitul.

...cazut-a-n raul plin de lacrimi.
Vesmintele-i, umflandu-se de ape,
O dusera, o vreme, ca pe-o nimfa.
...
La urma, valurile-i, grele de-apa
Au tras la fund in namolos mormant
Pe biata fata, smulsa de la cantu-i
Cel prea duios. 

Francezul Jules Lefebre (in tabloul din 1890) o arata pe tanara nefericita in momentul intrarii in apa, cu privirea pierduta si cateva tulpini de floare in mana.
Cinci ani mai tarziu, un alt artist francez (Paul Albert Steck) pare sa continue pictura compatriotului sau (Ofelia dandu-si ultima suflare in apele reci ale lacului).

Cea mai cunoscuta pictura care o infatiseaza pe Ofelia este cea a lui John Everet Millais, realizata in 1852 (aflata la muzeul Tate, din Londra).
Millais (si el membru al grupului "pre-rafaelit") a rugat-o sa pozeze pe poeta Elizabeth Siddal (prietena a grupului).
Aceasta a stat cateva reprize intr-o cada cu apa in atelierul artistului, pana s-au creionat toate schitele.
Millais a combinat apoi imaginea modelului cu decorul naturii, un mal de apa cu vegetatia de un verde intens, cu mici sclipiri de alb (ale florilor salbatice).
Alte flori (de diverse culori) plutesc pe apa (transparenta la suprafata, neagra in rest, indicand raceala si adancimea).

Reprezentantul cel mai seama al stilului romantic, Eugene Delacroix, a fost si el pasionat de scrierile lui Shakespeare.
S-a pictat pe sine ca Hamlet si in autoportretul din 1821 si in pictura din 1839, care arata "scena cimitirului" din actul V.
Din pacate, ambele nu sunt terminate, sunt mai degraba schite in ulei.

In 1859, Delacroix a revenit la subiect si a pictat o varianta ceva mai detaliata.
Fragmentul ales este acesta:

INTAIUL GROPAR
Harca asta, domnule, e a lui Yorick, mascariciul regelui.
...
HAMLET
Da-o incoace! (Ia harca in mana.) Vai, bietul Yorick! L-am cunoscut, Horatio.
Era un om plin de haz si de o minunata fantezie.
De mii de ori m-a dus in carca si acum cat mi se ingrozeste mintea! Imi vine rau.
Unde-ti sunt poznele? Tumbele? Cantecele? Sclipirile acelea de veselie, care starneau hohote la masa?
N-a mai ramas nici una, ca sa-si rada de strambatura ta de-acum? 

Aceasta scena (a gandurilor despre soarta scurta a fiecaruia) reprezinta un ultim moment de liniste.
In actul final al piesei vor urma doar scene aprinse, tragice.
Hamlet se va duela cu Leartes (fratele Ofeliei) in cimitir, apoi isi va duce pana la capat razbunarea, ucigandu-l pe Claudius, dar isi pierde si el viata in urma ranilor.

Shakespeare in pictura (1)

Dupa "serialul" cu muzele pictorilor, m-am gandit sa mai incep unul, de data asta dedicat lui William Shakespeare, ale carui piese sunt cunoscute si jucate in intreaga lume.
Celebrul dramaturg a avut multi admiratori si in randul pictorilor (mai ales cei din secolul XIX), care au gasit o bogata sursa de inspiratie in scrierile sale.

Un prim exemplu este "A Midsummer Night's Dream" ("Visul unei nopti de vara"), cu o poveste (plina de personaje fantastice) care a atras destui artisti (mai mult sau mai putin cunoscuti) in dorinta de a o ilustra.

Incepem cu un nume mare: francezul Gustave Dore, cunoscut ca pictor, dar mai ales ca desenator si gravor.

In lucrarea sa din 1870 a ales sa nu picteze o scena anume din piesa, ci a redat atmosfera generala a povestii.
Padurea plina de spiridusi si zane, in miez de noapte, in lumina lunii (o luna plina, care invaluie pielea si vesmintele personajelor cu o lumina puternica si aurie),

 

Inainte de a trece la alte imagini, sa rezum subiectul comediei lui Shakepeare.
In ajunul nuntii dintre eroul grec Theseus si regina amazoanelor Hippolita, patru tineri (Hermia, Helena, Lysander, Demetrius) patrund intr-o padure a zanelor.
Aici, din cauza spiridusului Puck, isi vor incurca intre ei interesele amoroase.
Prezenta in padure a unei trupe de actori (veniti pentru nunta) complica si mai mult situatia.
Totul va fi rezolvat doar prin interventia celor ce stapanesc padurea: Oberon si Titania.

Oberon si Titania sunt alesi de scotianul Joseph Noel Paton (artist complet: pictor, sculptor, poet) ca element central al tabloului sau din 1847 (aflat la galeria nationala din Edinburgh)
"Impacarea dintre Oberon si Titania" are un stil care aminteste de cel baroc (prin incarcatura mare de personaje si detalii), desi Paton a activat in plina epoca a romantismului.

Cuplul care stapaneste padurea este pictat aproape nud (doar mici panze le acopera zona intima), cu trupurile puternic luminate.
Titania are aripi de fluture si o coronita de flori pe cap, in timp ce Oberon are doua mici aripi pe post de coroana.

Sunt inconjurati de un alai format din zeci de zane, unele zburand, altele asezate in vegetatia deasa a padurii.
La picioarele lor zace adormit un tanar (Lysander sau Demetrius). Toti cei patru tineri din poveste sunt adormiti de Oberon, pana ce va repara incurcaturile facute de spiridusul Puck.

Pictorul elvetian Henry Fuseli (un mare pasionat al literaturii fantastice) a ales sa ilustreze o alta scena din comedia lui Shakespeare.
A redat (in tabloul sau numit "Titania si Bottom" - din 1790) momentul cel mai amuzant al piesei.
Unul dintre actorii aflati in padure (Nick Bottom) cade victima vrajilor lui Puck, capatand un cap de magar.
Oberon face si el o vraja, determinand-o pe orgolioasa sa sotie (Titania) sa se indragosteasca de omul-magar, pentru a putea rade apoi de ea.

Fuseli ii picteaza intr-un contrast puternic de lumina si intuneric, avand in jur (dispuse intr-un cerc) mai multe zane si creaturi ale padurii.

Aceeasi scena e aleasa si de Paul Jean Gervais (pictor academist francez, profesor al academiei Jullian).
Difera insa abordarea: Nick Bottom, Titania si zanele sunt amplasati tot in padure, dar in plina lumina a zilei.

Toate personajele feminine sunt pictate nud (fara niciun fragment de vesmant, cum am vazut in imaginile precedente).
Nu au nici elemente (aripi, coronite) care sa indice ca sunt zane, par un grup de femei venite la scaldat pe malul lacului.

Gesturile se potrivesc perfect cu momentul din piesa: le vedem cum se amuza, cand stapana lor e sub vraja, imbratisand-ul pe omul-magar, si impodobindu-l cu ghirlande de flori.

Krishna furand hainele fetelor la scaldat

Cautam un subiect de vara, si un subiect mai exotic, asa ca mi-am amintit ca am un folder in computer cu ilustratii din diverse mitologii.
La mitologia indiana am gasit cea mai potrivita imagine, cea cu Krishna furand hainele fetelor la scaldat.

Cine e Krishna ? Nu e chiar usor de explicat.
E de fapt zeul Vishnu (cel mai venerat in India), dar intr-o alta forma. Un avatar, o intrupare (zeul Vishnu are in total zece intrupari pe Pamant, fiecare cu poveste proprie).
Krishna e cunoscut mai ales prin epopeea Mahabharata, dar aici il vedem intr-o ipostaza diferita, intr-o povestire comica (relatata in capitolul al X-lea din Bhagavata Purana). 

Pandind fiicele pastorilor (numite in text "gopis") in timp ce se scalda in raul Yamuna, Krishna profita de neatentia lor si le fura hainele lasate pe mal. Se urca cu hainele intr-un copac, si isi face cunoscuta prezenta.
Fetele sunt speriate la inceput, apoi ii adreseaza rugaminti sa le inapoieze vesmintele.
Aflam din legenda ca totul nu a fost o farsa, ci un test de devotament.

Desi nu este o povestire de mare importanta in mitologia indiana, o gasim ilustrata in multe versiuni.
Cele mai vechi reprezentari fiind cele in piatra, sculptura fiind o arta practicata in orient din timpuri foarte vechi, si cu sansa de a se prezerva mai bine.

Din pacate, in traditia indiana nu au existat obiceiurile din occident, ca artistii sa isi semneze lucrarile, sa fie cunoscuti de publicul larg. Abia din secolul XIX (sub influenta britanica) avem pictori despre care se stiu mai multe date.
Despre o lucrare veche se stie, in cel mai bun caz, doar regiunea de unde provine.
Iar multe dintre ele sunt cunoscute prin variante copiate mai tarziu, nu se cunoaste soarta celei originale.

Stilul in care sunt pictate e total diferit de cel european (unde, incepand cu Renasterea, s-a pus accentul pe redarea cat mai realista a anatomiei, a perspectivei, a jocurilor de umbre si lumini).
Le putem asemana doar cu miniaturile medievale.

Cu toate acestea au un farmec aparte, dat de aerul exotic, dar si de grija pentru micile detalii si buna alegere a culorilor.
Privind toate aceste variante ale povestii cu Krishna si fetele la scaldat, observam diferentele de perpectiva sau de moment (eroul mitic e surprins fie la panda, fie pe crengile copacului, fie pe mal, acceptand rugamintle fetelor).
Dar si elementele comune: pielea albastra a zeului, coroana de aur de pe cap, fetele nud, dar cu trupul impodobit de bijuterii.

Si, mai ales, apa plina de flori de lotus (simbol national pentru poporul indian).