Giulio Romano - Sala Troiei

Ramanem in orasul italian Mantua, dar vizitam virtual un alt palat, pentru a vedea o alta fresca impresionanta realizata de Giulio Romano si colaboratorii sai. 

Comanda lucrarii a venit tot de la conducatorii orasului: familia Gonzaga, care a dorit sa sporeasca frumusetea palatului ducal cu picturi care sa rivalizeze cu cele de la Roma.

Sala Troiei (aflata in cladirea estica a ansamblului, numita 'Corte Nuova') este de forma dreptunghiulara, avand pe laturile lungi (unde se afla si usile) cate trei picturi (doua mari si una mai mica), iar pe laturile scurte doar o singura pictura.

Legenda razboiului troian are ca intriga rivaliatea dintre cele mai importante zeite ale Olimpului.
Acest episod e pictat chiar deasupra intrarii: il vedem pe Hermes (mesagerul zeilor) conducandu-le pe Afrodita, Atena (cu scut si coif) si Hera (iesind dintre nori) catre locul unde tanarul Paris isi pazeste oile.
El va fi juriul care va decide cui ii va reveni marul de aur care o desemneaza pe cea mai frumoasa dintre ele.

Pictura cu care face pereche arata momentul cheie care declanseaza ura dintre greci si troieni.
Paris a ales-o pe Afrodita castigatoare, asa ca ea i-a promis-o ca iubita pe Elena, cea mai frumoasa muritoare.
Doar ca Elena e sotia regelui din Sparta, asa ca momentul cand urca cu Paris in corabie (pentru a fugi impreuna peste mare, in regatul Troiei) starneste furia grecilor.

Pe peretele opus sunt pictate episoade de la finalul razboiului.
Constructia calului de lemn, la initiativa vicleanului Ulise, prin care troienii sunt pacaliti sa creada ca grecii se retrag si lasa in urma o ofranda zeilor.

Cel care a banuit planurile grecilor a fost preotul troian Laocoon.
Cand a propus arderea calului de lemn, zeita Atena (principala sustinatoare a grecilor) a trimis serpi de mare care sa-l atace pe Laocoon si pe fiii sai.
Astfel, soldatii greci ascunsi in interiorul calului au scapat cu viata, si au deschis noaptea portile cetatii pentru asaltul final.

Sa vedem si picturile mai mici din sala, incepand cu cele doua legate de Ahile, cel mai bun luptator al grecilor.
Thetis, mama sa, este cea care ii comanda lui Hefaistos (zeu al focului si al metalurgiei) o armura si un set de arme care sa-i sporeasca si mult abilitatile pe campul de batalie.

Avem apoi o scena care precede razboiul: visul Hecubei (regina din Troia), care are viziunea ca cetatea ei va fi distrusa si copiii ei vor avea toti o soarta tragica.

Dar si o scena care se intampla dupa razboi: pe drumul de intoarcere, Ajax din Locres (a nu se confunda cu eroul Ajax, si el cu un sfarsit tragic) ii sfideaza pe zei si isi atrage pedeapsa lor: Poseidon (zeul apelor) ii distruge corabia, iar Atena il strapunge cu un fulger.

Tavanul incaperii este dedicat scenelor de lupta.
In stanga intrarii principale este ilustrata batalia in care Patrocles (care imbracase armura lui Ahile pentru a-i conduce pe greci intr-un atac) e rapus, iar corpul sau e scos de pe campul de lupta de catre Ajax.

Celelalte scene il au in centru pe Diomedes, luptator de temut, rege al cetatii Argos si apropiat al lui Ulise.
Il vedem (deasupra peretelui care ilustreaza constructia calului de lemn) in carul de lupta, dirijand un atac in forta asupra unui contingent troian.

Pe partea opusa, intr-o alta scena plina de dinamism, Diomedes primeste ajutor de la zeita Atena.
Alaturi de Ulise, e preferatul zeitei, dar e dusmanit de cuplul de zei Ares si Afrodita (care ii favorizau pe troieni).

In ultimul cadru (din pacate cel mai afectat de trecerea timpului, avand portiuni deteriorate), Giulio Romano a pictat momentul in care Diomedes il ataca pe printul troian Aeneas.
(cel care va avea un destin maret dupa razboi, ajungand in peninsula italica, unde urmasii lui vor fonda Roma).
Zeul Apollo (al Soarelui si al artelor, adorat in cetatea Troiei) si zeita Afrodita intervin, salvandu-i viata.

GIULIO ROMANO - SALA TROIEI

- fresca
- timp: 1536-1540
- loc: Mantua, palazzo ducale

Giulio Romano - Sala gigantilor

Giulio Romano a avut sansa de a studia si a lucra cu marele Rafael Sanzio.
Dupa moartea prematura a maestrului sau (in 1520), tanarul Giulio (avand 22 de ani) a fost cel care a terminat proiectele incepute impreuna (picturile de la Vatican, din palatul apostolic). 

Apoi a fost ofertat (de catre nobilul Federico Gonzaga) sa lucreze in orasul Mantua.
Si-a oferit talentul de arhitect (proiectand palatul Te) si apoi pe cel de pictor (impodobind palatul cu fresce impresionante, printre care si "Sala dei Giganti").

O sala de marime medie (aflata in coltul din dreapta al cladirii), in care cei patru pereti si tavanul sunt pictati in intregime, dand privitorilor o senzatie de panorama, de invaluire (mai ales ca unghiurile drepte dintre pereti au fost estompate cu un plus de material).

Tema aleasa este inspirata din mitologia greaca (mai ales din textele lui Hesiod si din "Metamorfozele" scrise de poetul Ovidiu), despre marea infruntare dintre giganti si zeii olimpieni.
Pe pereti vedem lumea gigantilor (copiii zeitei Gaia), care au incercat sa urce in Olimp, pentru a cuceri taramul zeilor.

Incercarea le aduce pieirea, riposta zeilor fiind chiar momentul ilustrat de pictor.
Cladirile gigantilor se prabusesc peste ei, la fel si stancile muntilor.

Din pacate, culorile nu s-au pastrat atat de bine odata cu trecerea anilor, contrastele fiind estompate, multe portiuni au un aspect sters.

Cu adevarat remarcabil este plafonul salii.
Zeii din Olimp sunt pictati in interiorul unui cerc facut din nori grosi, ca de furtuna.

Facand un tur la 360 de grade, privim pe rand fiecare grup.
Desupra peretelui de la vest ii putem identifica usor pe Hercules (cel mai popular erou al antichitatii greco-romane), Dionysos (sau Bacchus, dupa denumirea romana, zeul vinului, cu coroana de frunze pe cap) si pe Hermes (mesagerul zeilor, usor de recunoscut dupa casca sa cu mici aripi).

Din grupul urmator il remarcam pe Apollo, zeul Soare, dar si zeu al artelor.
Are in brate un vechi instrument muzical (o lira), iar in spatele lui vedem caii inaripati (inhamati de obicei la carul care deplaseaza Sorele pe cer).

Alti cai apar si mai la dreapta, dar aici o recunoastem si pe cea mai venerata zeita a grecilor: Atena, personificarea intelepciunii, dar avand si atribute razboinice (e reprezentata mereu cu coif, scut si arme).

Poseidon (sau Neptun, dupa denumirea romana), zeul apelor, e si el in apropiere, cu tridentul cu care agita valurile.

Ajungem cu privirea si la grupul de desupra peretelui de est.
Aici avem perechea Ares (zeul razboiului, pictat cu platosa si sabie) si Afrodita (zeita dragostei). Cunoscuti si ca Marte si Venus, cei doi il au intre ei pe micul Cupidon. 

Am ajuns si la personajele principale: cuplul care conduce Olimpul.
Zeus si Hera (sau Jupiter si Iunona, in traditia romana), aici coborati de pe tronul din palatul zeilor, pentru a conduce lupta contra gigantilor.
Zeus tine in ambele maini cate un manunchi de fulgere, arma sa teribila, cu care loveste necrutator spre rivalii de pe pamant.

GIULIO ROMANO - SALA GIGANTILOR

- fresca
- timp: 1532-1534
- personaje: peste 100
- loc: Mantua, palazzo del Te

Muzele pictorilor (5)

Pictorul englez John Collier, desi mai putin cunoscut in zilele noastre, a fost unul dintre cei mai apreciati si mai prolifici artisti (cu aproape 200 de lucrari realizate) din vremea sa (a activat din ultima parte a sec XIX pana in perioada interbelica).

Din imensa lui galerie, cea mai cunoscuta lucrare ar putea fi considerata "Lady Godiva" (din 1897, aflata la muzeul de arta din Coventry, Anglia).
O ilustrare a unei populare legende din sec XIII, in care tanara Godiva, sotia lordului Leofric din Coventry, protesteaza impotriva tiraniei acestuia, mergand calare prin oras goala, acoperita doar de parul ei lung.
Collier o picteaza din profil, pe un cal alb (care poate simboliza puritatea), impodobit cu un capastru si o sa de un rosu aprins, plus o mantie rosiatica cu lei aurii.

Cea care i-a servit drept model este actrita Mabel Paul, cu care a colaborat de multe ori de-a lungul carierei.
Inalta, zvelta, cu un chip expresiv si un par bogat si roscat, Mabel se inscria perfect in idealul de frumusete al epocii victoriene.

Tot pe un cal alb o picteaza pe Mabel si in 1900, de data asta in rol de regina.
"Procesiunea reginei Guinevre", in care sotia legendarului rege Arthur conduce o ceremonie a primaverii (atat ea, cat si companionii tinand in maini ramuri inflorite).
Chipul nu mai este din profil si cu ochii plecati - acum ochii sunt atintiti spre privitorii tabloului.

Tanara actrita intruchipeaza pentru John Collins si personaje ale mitologiei antice.
In primul rand zeita frumusetii (din legendele greco-romane), in doua randuri: "Perlele Afroditei" si "Tannhauser si Venus", tablouri pictate in primii ani ai secolului XX.

Si "Eva" (nud pictat in decor natural, al unei paduri de un verde crud - datat 1911) poarta trasaturle tinerei Mabel.
Ipostaza e una neobisnuita, Eva stracurandu-se printre ramuri, privind peste umar.
Cu o expresie pe chip care poate indica surprinderea, poate chiar teama.
Si momentul e neclar: sa fie inainte sau dupa episodul cu fructul interzis ?

Si pentru lucrarile care nu au legatura cu vechile legende, ci sunt mai apropiate de epoca moderna ("Laboratorul", "Fiica risipitoare", "Focul"), John Collier a apelat la Mabel Paul. 

Daca despre viata pictorului se cunosc destule detalii controversate (mai ales mariajul cu pictorita Marian "Mady' Huxley si apoi cu sora acesteia, Ethel Huxley), despre Mabel se stiu doar cateva aspecte legate de cariera pe scena londoneza.

Munca de model pentru pictor a inceput-o (aproximativ) in 1895 si s-a incheiat undeva prin 1911, cand a semnat un contract cu un teatru din Australia.

Collier a apelat si la alte modele de-a langul timpului, toate cautate dupa acelasi tipar de frumusete (in primul rand parul bogat si roscat), dar Mabel Paul a fost cea mai longeviva muza si singura care a avut sansa sa ii ramana numele pentru posteritate.

Muzele pictorilor (4)

Incepem anul 2026 cu un nou episod din seria "Muzele pictorilor".
Am vazut pana acum care au fost sursele de inspiratie pentru Filippo Lippi, Boticelli, Rafael, Caravaggio si Michelangelo.
Sa ne indreptam atentia si spre marele nume al picturii olandeze: Rembrandt van Rijn.

Pe langa arhicunoscutele autoportrete (in numar de peste 80, incluzand gravurile si desenele), Rembrandt i-a avut ca modele (cel mai des) pe membrii familiei sale: sotia (Saskia) si fiul (Titus).

Saskia provenea dintr-o familie (van Uylenburgh) foarte instarita si cu pozitie buna in societate (tatal ei era jurist).
Familia lui Rembrandt era una modesta (era fiu de morar), dar renumele de artist a contat mult in acceptul dat de parintii fetei.
Cei doi s-au logodit in 1633 si s-au casatorit in iulie 1634.

Primele portrete ale Saskiei provin inca din perioada logodnei, apoi a devenit principala lui muza.
In primul an de casatorie i-a pozat pentru doua scene inspirate din Biblie:
"Susana la imbaiat" (un nud in cadru natural) si "Fiul risipitor la taverna" (unde Rembrandt o picteaza in rol de carciumareasa, iar in rolul fiului din parabola biblica se picteaza chiar pe el).

Imprumuta trasaturile Saskiei si pentru a o zugravi pe Dalila, vicleana femeie din povestea cu Samson.
In "Nunta lui Samson" (tablou aflat la muzeul din Dresda), unde Dalila e evidentiata atat prin lumina cat si prin pozitie (in centrul tabloului, privind drept inainte).

In "Orbirea lui Samson" (lucrare din colectia muzeului din Frankfurt) avem o scena dinamica.
Puternicul erou biblic e incoltit de soldatii filistini, care il doboara, il orbesc si il pun in lanturi.
Dalila (tocmita de filistini sa isi tradeze sotul) tocmai iese din grota, avand in mana pletele taiate (sursa puterii lui Samson, conform legendei).

Regasim trasaturile sotiei (in stanga, singura femeie careia i se vede chipul) si in "Festinul lui Belshazzar" (celebrul tablou expus la galeria nationala din Londra).
Din nou o scena din Vechiul Testament, in care printul babilonian Belshazzar se afla la un ospat, avand pe masa pocale furate din templul de la Ierusalim.
In mijlocul petrecerii, e tulburat de un mesaj aparut cu litere luminoase (care se pot traduce prin "Imparatia ta are zilele numarate ! Va fi impartita intre mezi si persi").

Saskia a avut sansa de a ramane imortalizata in atatea capodopere, dar viata ei a fost plina de amaraciune.
Primii trei copii au murit la scurt timp dupa nastere, abia al patrulea (Titus) s-a nascut sanatos.
Dar nici de el nu a apucat sa se bucure, pentru ca, la un an dupa nasterea lui, Saskia s-a imbolnavit de tuberculoza si a murit (in 1642, la nici 30 de ani).

Dupa sfarsitul ei, viata lui Rembrandt a intrat pe o panta descendenta: ingropat in datorii, tarat prin tribunale cu fel si fel de probleme, tot mai taciturn si cu mai putin interes pentru creatie.
Chiar daca si-a gasit o noua pasiune (Hendrickje Stoffels, cu care va avea o fiica), nu va mai reveni la gloria de altadata.

Charles Leickert - Scene de iarna

Ultimul articol din 2025 va fi tot despre pictura olandeza, dar cu un nume mai putin cunoscut in prim plan.
Charles Leickert, un pictor al epocii romantice, dedicat peisajelor rurale si ale micilor orase.

Majoritatea lucrarilor sale reprezinta scene de iarna, continuand traditia maestrului sau (Andreas Schelfhout).
O parte dintre ele pot fi gasite in muzee celebre (Rijksmuseum, Hermitage, Drents), dar si mai multe se afla in colectii private si in oferta caselor de licitatii.

Prima dintre preferatele mele este cea cu ruina unui turn, aflata pe malul unui rau inghetat.
Gheata e atat de groasa, incat oamenii se pot plimba si patina in voie.
Suprafata lucioasa e pudrata din loc in loc de mici cantitati de zapada.

Lucrarea se deosebeste de majoritatea tablourilor lui Leickert prin prezenta tonurilor calde (brune, rosii si aurii).
Le vedem si la vesmintele oamenilor, dar mai ales la cladirile de pe mal.
Turnul si casele de langa el aproape ca stralucesc, in contrast cu cerul cenusiu (si cu sclipirile albe ale pudrei de zapada).

Ce element poate fi mai tipic si mai pitoresc pentru un peisaj olandez ?
Morile de vant, prezente in mai multe tablouri ale lui Leickert.
Majoritatea sunt solitare, puse in prim plan...

...dar a pictat si variante in care morile sunt una langa alta, precum aceasta (lucrare numita simplu "Peisaj de iarna cu trei mori si un chiosc").

Chioscul, amplasat la malul raului, are de vanzare bauturi calde celor care patineaza, si celor care trec pe cararea alaturata.
Facand o comparatie cu alti pictori olandezi din generatiile anterioare (Pieter Bruegel, Peeter Baltens, Pieter Aertsen) observam o alta abordare: nu mai avem o ingramadire de personaje, si nici povesti amuzante sau moralizatoare.

Oamenii pictati de Leickert sunt redati in ipostaze firesti, nu ies prea mult in evidenta in imaginea de ansamblu.

Dupa ruine si mori de vant, sa vedem si o margine de sat (in acest tablou numit "Peisaj de iarna pe o cale navigabila", vandut de curand de galeria Simonis and Baanks).

O scara de lemn coboara de la strada dintre case la nivelul apei inghetate.
O gheata in nuante albastrii, la fel ca cerul innorat de deasupra (care anunta un posibil viscol).
Si aici vedem patinatori, dar si un barbat (in planul apropiat) care impinge o sanie (in care se afla doi saci).
Impinsul saniei pe ghetus e un mod mai convenabil de transport (in acest anotimp) decat un car tras de cai pe ulitele satului.

Langa mal observam un vas cu catarg, "hibernand" pe timp de iarna, neputand sa navigheze decat la venirea primaverii, cand oglinda de gheata se va topi.

Pieter Bruegel - Dull Gret

Am scris acum trei ani despre fascinanta lucrare a lui Pieter Bruegel intitulata "Proverbe flamande".
O serie de expresii din folclorul Tarilor de jos puse laolata intr-o compozitie extrem de complexa.

Tot bogatul folclor flamand sta si la baza tabloului realizat in 1563, numit "Dull Gret". 

S-a aflat in colectia imparatului german Rudolf II, apoi a ajuns in Suedia (adus de soldati la finalul 'razboiului de 30 de ani'). apoi readus in Germania de un colectionar, pentru a ajunge (in final) inapoi in tara de origine (expus la muzeul Mayer van den Bergh, din Antwerp).

Un vechi proverb din Tarile de jos suna cam asa:
"O femeie face galagie, doua femei dau multa bataie de cap, trei formeaza un targ, patru o cearta, cinci o armata, iar impotriva a sase nici diavolul nu are arme".
In stransa legatura cu aceasta zicala, exista o snoava despre un grup de femei care dau navala in infern, fiind mai aprige decat orice creatura a intunericului.

O povestire pe placul lui Bruegel, care s-a decis s-o ilustreze in acest tablou.
Un tablou sumbru (prin 'decor', fiind vorba de poarta infernului), dar comic, prin subiectul ales.

Dar, pana sa ajungem la tema principala, sa privim detaliile din planurile cele mai indepartate.
Pe un fundal plin de flacari rosiatice, se contureaza un varf de palarie rasucit, avand un glob de sticla atarnat de el (in care se zaresc cateva siluete umane).

Nu prea departe, mai spre dreapta, din coaja unui ou urias iese o soparla care tine o harpa, pe ale carei corzi sta un paianjen.
In spatele oului se inalta o tulpina sfrijita de copac.
Siluete negre (aratand ca niste broaste) danseaza o hora pe frunzis.

Mai jos, un om cocosat tine in carca o barca plina de creaturi hidoase.
Trei dintre ele stau intr-un glob de sticla, iar a patra propteste o sfera pe marginea barcii, poate pentru a o pravali de sus.
In toate aceste imagini se vede clar influenta lui Hieronymus Bosch, marele pictor din generatia anterioara lui Bruegel (genul acesta de imagini fiind specialitatea sa).

Din tot ce a creat Pieter Bruegel, acesta e tabloul in care se apropie cel mai mult de stilul lui Bosch.

Ajungem si in mijlocul actiunii, la grupul de femei care navaleste in forta la poarta infernului.
Inarmate cu ciomege, furci si polonice, lovesc in oricine indrazneste sa se apropie. O adevarata tornada care rastoarna tot ce ii sta in cale.

Deasupra podului de piatra vedem pititi cativa paznici ai infernului.
Stau cot la cot cateva creaturi ciudate si soldati (in armura spaniola, lucru deloc intamplator, fiind armata dusmanita de Bruegel si conationalii sai).

Sub pod, aceeasi alaturare de soldati si fiinte grotesti.
Incercarile de a sui pe pod sunt sortite esecului, ploaia de lovituri a femeilor nu iarta pe nimeni.

Un peste urias profita de moment, si inghite un soldat (din care se mai vede doar piciorul). cu tot cu armura.

In partea de jos a lucrarii, Bruegel a amplasat alte creaturi bizare (tot in stilul lui Hieronymus Bosch).
Un broscoi care pescuieste puii dintr-un cuib si un peste cu picioare, iesit pe uscat din balta de sub pod.

Ajungem si la figura principala: Dulle Gret, lidera grupului de femei, aflata in fruntea asaltului.
Cu un pieptar de armura, un castron pe post de casca, si o sabie in mana.
In cos are cateva obiecte pretioase, o "prada de razboi".
(si personificare a unui alt vechi proverb: "a fi in stare sa jefuiesti chiar si iadul").

Cu pas hotarat, se indreapta spre poarta infernului (practic, un cap imens, cu o gura larg deschisa, in care se zaresc cateva creaturi, surprinse de atacul neasteptat).

PIETER BRUEGEL - DULL GRET

- ulei pe lemn
- timp: 1563
- dimensiuni: 115 cm × 161 cm
- loc: muzeul van den Bergh, Antwerp