Domingos Sequeira - Adoratia Magilor

Timpul trece repede, asa ca am ajuns iar in perioada Sarbatorilor de iarna.
Si am ajuns si la ultimul articol scris aici pe blog in 2021.

Dintr-o multitudine de optiuni (mai ales din Renasterea italiana si barocul olandez - pline de tablouri tematice) am ales lucrarea unui pictor portughez, Domingos Sequeira si a sa Adoratie a magiilor.

Putin cunoscut in lume, dar foarte apreciat in tara lui, tablourile sale fiind piese importante ale muzeului de arta din Lisabona (unde poate fi vazut si cel prezentat aici).

Compozitia si abordarea temei Adoratiei difera mult la Sequeria fata de predecesorii sai: nu avem ingeri care vegheaza din aer sau un interior de iesle saracacioasa - doar lumina stelei calauzitoare, o lumina care ocupa toata jumatatea de sus a lucrarii, un efect care atrage privirea oricui va trece prin fata tabloului.
Magii veniti de la rasarit erau de obicei infatisati ori singuri, ori insotiti de maxim unul sau doi servitori.
Pictorul portughez a ales sa picteze peste 100 de personaje, reprezentand lumea exotica a Orientului.

Intre atatea turbane si mantii stralucitoare e aproape imposibil sa-i identificam pe cei trei magi la o prima privire.
Singurul indiciu clar sunt darurile din mainile lor (aur, smirna si tamaie, conform textului din Biblie).

Sa privim mai de aproape multimea de personaje pictate de Sequeira, incepand cu partea stanga a lucrarii.
Veniti din regatele si imperiile Orientului, putem observa barbati, femei, copii (inclusiv un prunc - in bratele mamei sale), chiar si un caine (in coltul de jos - fiind si singurul personaj din tablou care priveste spre noi).
Toti sunt invaluiti de puternica lumina a stelei de deasupra, dar pictorul alege sa evidentieze cativa prin jocul de culori.
Batranii cu barbi albe, posibil niste astronomi: unul purtand o turban si o mantie aurie, in contrast cu tunica albastru-azur a celuilalt.

Deasupra lor, intr-o zona mai cetoasa a tabloului, vedem (abia schitati) cativa calareti, un elefant (cu o "platforma" in spate) si doua camile (total disproportionate) - facand parte din imensa caravana care a batut drum lung pana la Bethlehem, calauziti de steaua neobisnuita.

Jos, in planul cel mai apropiat de ochii privitorului, avem o familie: doi barbati se inchina pana la pamant, pe cand cel din stanga isi ridica mainile in semn de uimire.
Femeile stau asezate, una dintre ele tinand in brate un prunc care priveste curios la ce se intampla in fata lui.

In partea dreapta avem o multime mai mica de personaje, dar o adevarata incantare pentru ochi, prin alegerea culorilor (care stralucesc sub lumina puternica).
Si aici avem contraste de culori complementare (violet si galben - la cei de langa iesle, auriu si tonuri de albastru - la tinerii servitori din plan apropiat).

Cine cunoaste opera lui Rembrandt, nu poate sa nu recunoasca imensa influenta a acestuia asupra stilului lui Sequeira: jocul de lumina si clarobscur, hainele orientale, culorile vii, chiar si chipurile si gesturile personajelor - toate amintesc de maniera maestrului olandez.

Sub raza de lumina venita de la steaua calauzitoare avem Sfanta Familie.
In vesminte modeste (in total contrast cu mantiile stralucitoare si pline de ornamente si bijuterii ale celor din jurul lor), 

Iosif si Maria primesc darurile Magilor ingenunchiati in fata lor, in timp ce micul Prunc priveste la cerul puternic luminat.

DOMINGOS SEQUEIRA - ADORATIA MAGILOR

- ulei pe panza
- timp: ~ 1828
- dimensiuni: 100 cm × 140 cm
- personaje: ~ 100
- loc: Lisabona, muzeul de arta

Ilya Repin - Sadko in lumea apelor

Daca in articolul precedent am urmarit salvarea de la un naufragiu, de data asta vom patrunde in adancul marii, locul unde pictorul rus Ilya Repin si-a amplasat personajele celebrei sale lucrari.

Sadko in regatul apelor reprezinta ilustrarea unui poem rusesc, un basm despre un negustor care ajunge in lumea subacvatica.
Pictorul nu si-a ales singur tema, fiind una cu care nu era obisnuit (fiind mai degraba pictor de portrete si de scene realiste, luate din viata contemporana).
A fost o comanda a marelui duce Vladimir Alexandrovici, unul dintre admiratorii lui Repin. 

Pictura, finalizata in 1876, s-a aflat multi ani in colectia familiei imperiale, dar a ajuns apoi in cea a muzeului de stat din St.Petersburg, unde poate fi vazuta si astazi.

Pe scurt, povestea lui Sadko suna asa:
In mijlocul marii, pe o furtuna cumplita, marinarii hotarasc sa traga la sorti un om pe care sa-l sacrifice, pentru a-l imbuna astfel pe regele marii, in speranta ca va potoli furtuna.
Soarta decide ca cel ales sa fie Sadko, un negustor !! Acesta va fi aruncat in valuri, dar nu va muri inecat, ci va deveni oaspete in regatul de sub ape.

Regele apelor ii apreciza talentul de a canta la "gusli" (un instrument traditional care seamana cu o harpa) si il indeamna sa-si aleaga o sotie din regatul sau.
Si astfel prin fata lui Sadko se perinda o multitudine de posibile pretendente.

In fruntea lor vedem o sirena, cu trup de femeie si coada de peste, privind atenta la oaspetele venit din lumea oamenilor.

Repin a pictat patru femei in prim plan, frumoase, dar cu chipul inexpresiv, cu rochii elegante, pline de ornamente specifice lumii acvatice (perle, alge, scoici, stelute de mare).
In plan secund se intrevad difuz siluetele si trasaturile altor tinere din aceasta procesiune.
Toate sunt invaluite intr-o lumina aurie, care accentueaza si mai mult atmosfera de basm, de lume ireala.

Sadko, pictat cu suman si caciula inchise la culoare, pare ca nici nu le observa pe frumoasele aduse pentru el de regele marii.
El priveste in sus, spre zidul din stanga picturii.

Aici, pe marginea zidului, langa minunatii pesti aurii, se afla o fata imbracata modest (o iie alba si fara ornamente).
Ea ii capteaza privirea si interesul lui Sadko, in dauna multitudinii de tinere din fata lui.

Aflam din poemul rusesc (preluat si adaptat pentru opera de compozitorul Rimsky-Korsakov) ca fata modesta e de fapt fiica regelui, printesa regatului de sub ape.

ILYA REPIN - SADKO IN REGATUL APELOR

- ulei pe panza
- timp: ~ 1876
- dimensiuni: 322 cm × 230 cm
- personaje: 10
- loc: St.Petersburg, muzeul de stat

Claude-Joseph Vernet - Naufragiu

Marile si oceanele au fascinat si inspirat pictorii dintotdeauna, atat prin frumusetea lor, dar si prin forta pe care o emana, mai ales pe timp de furtuna.
Claude Jospeh Vernet si-a dedicat aproape toata cariera temelor marine, fiind nascut la Avignon (la cativa kilometri de Mediterana) si calatorind apoi prin toate orasele-port ale Frantei si Italiei.

 

Tema Naufragiului l-a pasionat in mod deosebit, asa ca o gasim pictata de Vernet in multe variante de-a lungul anilor.
Cea mai cunoscuta se gaseste azi in SUA, la galeria nationala din Washington. 

Abordarea acestui subiect si maniera in care picteaza il plaseaza pe Vernet cumva inaintea timpurilor sale.
Desi a trait in secolul XVIII (epoca cand se picta in stilurile baroc, rococo si apoi clasicism), lucrarile sale se aseamana mult (prin dramatism si culoare), cu cele ale romanticilor din secolul XIX.

Acest lucru il putem observa in orice fragment al tabloului, incepand cu detaliile de fundal: castelul medieval de pe cea mai inalta stanca si acel mic copac cu crengile rupte de furia vantului.

In partea dreapta avem elemente care ne duc si mai mult cu gandul la stilul romantic: corabia cu panzele umflate la maxim si fulgerul care bradeaza cerul si lumineaza toata scena.

In centru, toata compozitia e dominata de diagonala catargului inclinat.
In "cuibul de pasare" al catargului, sapte marinari se agata de franghii, pentru a nu se prabusi in valuri sau printre stanci.
Cu una dintre franghii au creat o punte de legatura cu uscatul, o sansa de a scapa cu viata din aceasta situatie dramatica.

Mai jos, vedem doi marinari care se salveaza in acest mod, alaturi de alti patru care incearca sa tina franghia sub control si o femeie cu bratele ridicate (in semn de bucurie ca totul se va termina cu bine).

In spatele lor, nu putem sa nu observam valurile uriase in nuante verzui care se izbesc de mal (pictarea lor fiind una dintre specialitatile lui Vernet).

In coltul din stanga, o alta femeie tocmai isi revine din lesin (inconjurata de oameni care o sprijina).
Langa ei, un caine, care asista si el la scena salvarii marinarilor de pe nava rupta de stanci.
Pe unul dintre cuferele de la baza stancilor putem observa si semnatura artistului: J.VERNET 1772.

CLAUDE-JOSEPH VERNET -  NAUFRAGIU

- ulei pe panza
- timp: ~ 1772
- dimensiuni: 113.5 cm × 163 cm
- personaje: 29
- loc: Washington, National Gallery

..................................................................

..................................................................

Majoritatea elementelor prezentate le putem regasi si in lucrarea pictata un an mai tarziu (aflata la galeria nationala din Londra).

Doar ca acum nu mai avem un catarg imens aplecat deasupra malului, ci o intreaga corabie inclinata.
Fulgerele si lumina care invaluie norii, marea si malul sunt si aici la fel de bine realizate.

In prim plan, pe o stanca aproape plata, o femeie salvata din valuri e purtata pe brate de marinari.
Nu stim soarta ei: e inecata sau doar lesinata de spaima ?

Castelul e acum inlocuit de un far (o prezenta verticala in contrast cu diagonala corabiei), dar restul compozitiei face trimitere directa la tabloul precendent.

 CLAUDE-JOSEPH VERNET -  NAUFRAGIU II

- ulei pe panza
- timp: ~ 1773
- dimensiuni: 114.5 cm × 163.5 cm cm
- personaje: 13
- loc: Londra. National Gallery

 

Leon Comerre - Potopul

Tema Potopului (din Biblie, dar si din alte legende antice) a fost tratata de regula in pictura avandu-l pe Noe in prim-plan.
Arca (plutind pe ape sau in momentul constructiei), animalele stranse in perechi, porumbelul care aduce ramura de maslin (vestind gasirea uscatului).

Leon Comerre a venit cu o abordare total diferita: s-a axat pe tragedia umana - a celor care au pierit sub navala apelor.
In lucrarea sa, Noe si Arca nu apar nici macar in fundal.

Cazul lui Comerre e destul de rar intalnit in lumea artei: cam toata cariera a pictat portrete de fete visatoare, in rochii vaporoase sau costume orientale, frumos realizate, dar fara nimic surprinzator.  
Cand deodata (la batranete) uimeste publicul cu aceasta capodopera, pe o tema atat de tragica, total opusul a ceea ce a creat pana atunci.

O lucrare de dimensiuni mari (peste 4 metri), terminata in 1911, aflata la loc de cinste in muzeul de arta din Nantes. 

In compozitie si in atmosfera tabloului se vede clar influenta lui Theodore Gericault ("parintele" stilului romantic - despre care am scris pe blog anul trecut) - dar exista totusi si o diferenta majora !!
Daca in Pluta Meduzei (a lui Gericault) exista speranta, ba chiar salvarea (acea nava aparuta la orizont) - aici, in lucrarea lui Comerre, nu exista nici macar o licarire de speranta.

Sub ploile nesfarsite, apa creste - pana inghite si cele mai inalte locuri de pamant (cum ar fi aceasta mica stanca pe care s-au refugiat acesti nefericiti).
In partea de jos vedem deja cativa inecati, plutind printre pietre si bucati de lemn.
O mana iesita din apa se agata cu disperare de parul unei tinere femei, tragand-o si pe ea in adancuri.

Prezenta animalelor in acest refugiu temporar confera scenei si mai mult dramatism.
Leul si leoaica, splendid pictati, cu blana uda, si trupul strans, cuprins de frig.
Leul rage, dar nu spre oameni (care ii sunt acum partasi la suferinta), ci spre intinderea nesfarsita de ape care a acoperit toata zarea.

Lipiti de blana leului, un cuplu incerca sa se imbratiseze, sperand la putina caldura sub ploaia rece.
Mai jos, o mama isi tine la piept fiica, cu ochii inchisi si capul dat pe spate, semn al resemnarii sau al pierderii cunostintei.

In partea dreapta, un alt animal isi urla disperarea: un caine - cu spinarea arcuita, cu apa curgand siroaie din blana uda.
Chiar sub botul sau, un prunc plange langa trupul inert al mamei sale, o scena care poate rascoli pe interior pe oricine priveste acest tablou. 

In centrul lucrarii, tot langa un trup inert, avem singurul personaj care priveste "spre noi".
O tanara cu parul roscat, cu corpul strans (in care aproape simtim tremurul de frig) si un chip impietrit, golit de orice expresie.

Mai sus, o alta femeie gaseste inca puterea de a ridica un brat spre ceruri, fie cerand indurare, fie ca un gest de revolta in fata acestui sfarsit lent, rece si nemilos.

LEON COMERRE - POTOPUL

- ulei pe panza
- timp: ~ 1911
- dimensiuni: 345 cm × 448 cm
- personaje: ~ 33
- loc: Nantes, muzeul de Arta

 

Michelangelo - Judecata de Apoi

Despre Michelangelo se pot scrie zeci de articole, dar m-am decis pentru o lucrare de proportii colosale, cu care a uimit lumea cand multi il credeau la apusul carierei.
La peste 60 de ani, marele artist a pictat Judecata de Apoi, pe un perete de peste 13 metri inaltime, o munca isotivitoare, intinsa pe aproape 5 ani.

Comanda a fost facuta de papa Clement VII, dar terminata dupa moartea acestuia, in timpul pontificatului lui Paul III (un papa mult mai capricios si temperamental).
Papa, impresionat de tavanul pictat de Michelangelo in Capela Sixtina, i-a incredintat pictarea imensului perete al altarului, alegand tema Ultimei Judecati, cea de la sfarsitul lumii pamantesti.

O compozitie cu aproape 300 de personaje a reprezentat din start o incercare dificila pentru artist.
Aproape un an au durat schitele pregatitoare si desenele - Michelangelo alegand dispunerea personajelor pe baza unor cercuri si a gruparii pe zone subtil diferentiate intre ele.

In centru il avem pe Hristos, in rol de judecator, inconjurat de sfinti, apoi (mai jos) avem ingerii care anunta judecata si doua zone aflate in contrast: in stanga cei drepti, ajutati sa urce spre ceruri, iar in dreapta pacatosii, tarati de demoni in Infern.

Alti ingeri vedem sub cele doua arcade ale tavanului.
Ingeri reprezentati altfel decat in traditia picturii religioase: nu au aripi sau straie albe.
In stilul caracteristic lui Michelangelo, au aspect de tineri atletici, cu musculatura pictata in cele mai mici detalii.

Sub arcada stanga, un grup mare de ingeri poarta crucea pe care a fost rastignit Isus.
Greutatea crucii "o simtim" dupa incordarea maxima a trupurilor lor.

Un grup mai mic poarta coroana cu spini cu care soldatii romani l-au chinuit pe Mantuitor.

Sub arcada dreapta vedem o scena simetrica cu prima: de data asta insa ingerii poarta stalpul de care a fost legat si biciuit Isus (dupa ce a fost condamnat).

Coboram mai jos, la grupul imens de personaje care "populeaza" cerul.
Cu cateva exceptii (cum vom vedea mai tarziu), ne este greu sa aflam identitatea fiecaruia.

In extremitatea stanga putem observa o preponderenta de personaje feminine.
Figuri biblice sau doar decorative ? Doar autorul a stiut cand a gandit compozitia.
Cateva sunt acoperite total (pana si pe cap, dupa moda orientala) altele sunt aproape nud, dupa specificul greciei antice.

Iese in evidenta o femeie cu straie de un verde deschis, care intinde o mana protectoare catre o alta (posibil o fiica) orbita de lumina emanata de Mantuitor).

Mai aproape de centru, putem identifica cativa sfinti: cu soldurile acoperite de o mica blana il avem pe Sfantul Ioan Botezatorul (asa cum e de regula reprezentat in traditia picturii).
Langa el il recunoastem pe sfantul Andrei (dupa crucea in X, cea pe care a fost rastignit).

Ambii sunt pictati la o dimensiune mai mare decat restul grupului, o tehnica care nu tine cont de perspectiva specifica altor lucrari din stilul renascentist.

In sectiunea simetrica, in stanga lui Hristos, sta sfatul Petru (avand in mana cheile de la poarta Raiului).
Chiar langa el sta sfantul Pavel, cu mainile ridicate, asa cum a fost si in momentul convertirii sale, cand Isus i s-a aratat pentru prima oara.
Deasupra lor (fara a avea un element clar de distinctie) cel mai probabil a fost pictat Sfatul Ioan (cel mai tanar dintre cei doisprezece apostoli).

In grupul numeros din dreapta, in prim plan sta Simon din Cyrene, cel care l-a ajutat pe Isus sa duca crucea pe drumul calvarului.
In vesmant rosu si cu pieptenii de fier in maini, il avem pe sfantul Vlasie (sau Blasius in latina), sfant martir care a fost torturat cu aceste instrumente.

Mai sus, in aglomeratia de figuri, avem o scena controversata: doua saruturi.
Sa fie aluzii la homosexualitate, sau o avea alte semnificatii ?
Din nou, doar autorul stie care i-au fost intentiile.

In partea cea mai de jos a acestei sectiuni avem figurile care au fost pictate cu un plus de rafinament:
sfanta martira Caterina, purtand in maini roata de tortura pe care si-a gasit sfarsitul, si sfantul Sebastian, tanarul care a fost executat prin sagetare din ordinul imparatului Diocletian.

Doi sfinti martiri sunt pictati si la picioarele Mantuitorului:
Sfantul Lorenzo (Laurentiu), purtand si el obiectul torturii sale: grilajul pe care a fost ars.
Cu chipul incruntat, avand in mana dreapta un cutit si in stanga propria piele, il recunostem pe sfantul Bartolomeu (unul dintre cei doisprezece apostoli, jupuit de viu in Armenia, tara unde a propovaduit crestinismul).

Ramanem pe centrul frescei, dar privim putin mai jos.
Aici, grupul de ingeri (din nou reprezentati fara aripi sau alte semne traditionale) sufla cu putere in trambite, anuntand momentul Judecatii.
Cei din prim plan au in maini "cartea vietii" - catastiful in care sunt notate toate faptele oamenilor, cele drepte si cele de pacat.

Toata sectiunea din stanga-jos a picturii e dedicata invierii mortilor si a urcarii lor la cer.
Figuri ingeresti ii ajuta sa se ridice din somnul cel lung si sa-i duca spre inaltimile albastre unde stau cei credinciosi.

O parte dintre cei inviati sunt disputati intre ingeri si demoni, asa cum vedem si in acesta scena tulburatoare, in care un barbat e tras de par inapoi spre pamant de catre un diavol (agatat de el cu toata greutatea).

Chiar langa trambitele ingerilor, avem una dintre figurile care iese cel mai mult in evidenta: un barbat de care se agata nu doar doi demoni, dar si un sarpe incolacit, cu coltii infipti in piciorul sau.
Expresia chipului si pozitia trupului sau indica o stare intre groaza si resemnare.

In scena imediat urmatoare avem o inclestare de forte cum numai Michelangelo putea zugravi.
Ingeri, oameni si demoni intr-o invalmaseala violenta, o ploaie de lovituri si trupuri incordate la maxim.

In ultima sectiune a acestei imense lucrari observam un amestec intre traditia crestina si mitologia greco-romana.
Barca care trece pacatosii pe malul Infernului e condusa de Charon (personaj al mitologiei, care apare si in poemele lui Dante).
Ambarcatiunea e aprope rasturnata de catre demonii din apa, care se agata de pacatosi cu ghearele, gata sa ii traga in adancuri.

In cel mai intunecat fragment al picturii avem un alt personaj mitologic: regele Minos (fostul suveran al Cretei), sufocat de un sarpe, care il si musca de partile intime.
Se spune ca pentru chipul lui Minos pictorul a folosit trasaturile lui Biagio de Cesena, acesta fiind un oficial din serviciul papei, dusman declarat al lui Michelangelo.
(tot Biagio a fost cel ce a sugerat papei ca un alt pictor sa acopere partile nud ale picturii, lucru care s-a si intamplat pana la urma, dar dupa moartea lui Michelangelo).

Felul cum sunt infatisati Charon, Minos si demonii reprezinta o premiera in opera lui Michelangelo:
este prima data cand picteaza figuri grotesti - si o face cu maiestrie, la nivelul cu care ne-au obisnuit maestrii Renasterii olandeze, cum ar fi Hiernoymus Bosch sau Hans Memling.

Revenim la partea centrala a acestei colosale picturi.
Aici, in mijlocul vortexului de ingeri, sfinti, oameni inviati si figuri diavolesti, sta Hristos, in rol de Judecator al vremurilor finale.
Infatisat altfel decat in traditia picturala: cu un trup masiv si fara barba, cu chipul din semi-profil, cu o aura imensa (dar nu in jurul capului, ci una care acopera tot spatele).
Mana sa ridicata pune in miscare tot procesul Judecatii, de la trambitele ingeresti, pana la invierea si separarea oamenilor in functie de pacate.

Alaturi de el sta mama sa, fecioara Maria, intr-o atitudine care exprima modestie, dar mai ales compasiune.

 MICHELANGELO - JUDECATA DE APOI

- fresca
- timp: 1536–1541
- dimensiuni: 13.7 m × 12 m
- personaje: ~ 300
- loc: Vatican, Capela Sixtina