Utagawa Kunisada - Banchet la palatul Rokuhara

Daca in articolul precedent am vazut o reprezentare a teatrului Kabuki, de data asta vom vedea o stampa (tot a lui Kunisada) unde elementul principal este o scena de teatru Noh.

Banchet la palatul Rokuhara e tot o lucrare complexa, cu cateva zeci de personaje, bine delimitate in trei grupuri, amplasate intr-un decor minutios pictat: curtea palatului unui senior important din secolul XII.

Grupul din stanga e reprezentat de femeile de la curte. Acestea privesc spectacolul din casa, separat de barbati, obiceiurile din perioada medievala fiind destul de diferite fata de epoca moderna.

In dreapta avem barbatii din familia si anturajul seniorului. Asezati intr-un semicerc, sase copii si saptesprezece barbati, urmaresc jocul actorilor. Barbatii poarta pe cap caciuli inalte, negre, numite eboshi.
Copiii stau in preajma seniorului Kiyomori, personaj important in epoca, fiind liderul puternicului clan Taira.
Kiyomori a condus politica Japoniei multi ani, fiind socrul imparatului Takakura.

Fiind o figura importanta, va fi pictat in multe stampe, cel mai des in ipostaza caderii in delir din preajma mortii (picturi cu demoni si fantome care il bantuie pentru sangele varsat in anii de razboaie).
Dar Kunisada a ales sa il portretizeze ca patron al artelor, in mijlocul curtii sale de la Rokuhara, Kyoto.

Jos, in coltul din stanga al lucrarii, un grup de muzicieni acompaniaza momentul de teatru.
Formula de patru este des intalnita in traditia Noh: un cantaret la flaut traditional din bambus si trei la percutie, cu doua tobe mici, puse pe umar (numite kotsuzumi) si una mare, lovita cu betele (numita otsuzumi).

Elementul central al stampei il reprezinta spectacolul jucat de cei trei artisti.
Forma de teatru numita Noh nu are amploarea teatrului Kabuki, fiind o forma mai veche, desprinsa din ritualurile de templu.
Minimalist ca numar de actori si in elemente de decor, spectacolele contin momente de dans, cantec si interpretare de scene (inspirate din istorie, folclor, mai rar din viata cotidiana).

Actorul principal (shite), poarta intotdeauna vesminte cat mai ornamentate, iesind puternic in evidenta.
Uneori (atunci cand interpreteaza personaje din vechime, sau creaturi fantastice) foloseste masti (din lemn vopsit).
Gesturile au o mare importanta, totul e studiat in amanunt, improvizatia sau inexactitatile sunt excluse, iar evantaiul e un element indispensabil (in functie de gesturi, simbolizand diverse lucruri: o sabie, o pana de scris, un flaut, un sceptru).

UTAGAWA KUNISADA - BANCHET LA PALATUL ROKUHARA

- culori de apa pe lemn
- timp: ~ 1860
- personaje: 40
- loc: Tokyo, National Diet Library

Utagawa Kunisada - Interior de teatru Kabuki

Primul articol dintr-o scurta serie despre o arta destul de putin cunoscuta in Romania: arta stampelor japoneze.
Cunoscuta in Japonia sub numele "Ukiyo-e", aceasta forma artistica a avut apogeul in secolul XIX, in perioada in care shogunatul incepuse sa-si piarda din putere.

Cea mai prolifica scoala producatoare de stampe a fost Utagawa, din orasul Edo (viitorul Tokyo), unde s-a facut remarcat Sumida Shogoro, cunoscut apoi dupa numele de artist Utagawa Kunisada.
Pictor a catorva sute de lucrari, acesta a avut o pasiune profunda pentru teatru, un numar mare dintre lucrarile sale fiind legate de arta teatrala.

Pe langa numeroase portrete de actori, acesta a realizat si compozitii complexe, cu scene din spectacole de teatru Kabuki, plus cateva lucrari in care ne arata interiorul salii, pentru a ne introduce in atmosfera tipica acestor locuri de cultura.

Fiind stampe, lucrarile au putut fi multiplicate si au ajuns sa fie cunoscute in multe colturi ale lumii, originalele aflandu-se insa la Biblioteca Dietei (din Tokyo). 

Inainte sa vedem detaliile lucrarilor, sa lamurim ce insemana Kabuki.
Este o forma de teatru popular (spre deosebire de vechiul teatru No, care se juca la casele nobililor).
Se joaca in sali mari, cu mai multi actori, cu repertoriu divers (sunt reprezentate si scene istorice, si din folclor, si scene din viata contemporana).

In stampa "Interior de teatru Kabuki" Kunisada ne arata foarte clar organizarea unei sali.
Liniile de perspectiva duc spre scena, imaginea e una larga, cuprinzatoare, putem observa fiecare sector de public.

Pe laterale sunt galerii (cum avem si la teatrele occidentale), dar parterul nu are scaune, ci staule ocupate de cate un grup mic.
In stanga exista o punte numita hanamichi - avand rol de scena secundara, unele momente ale piesei avand cate un actor care se apropie de public pe aceasta punte.

Pe scena principala avem un moment cu doar doi actori, dintre care unul in costum femeiesc.
De mentionat ca, incepand cu secolul XVII, barbatii au preluat si rolurile feminine, dupa o serie de incidente in care actritele au fost implicate (fiind des curtate de diversi spectatori).

In spatele actorilor, un grup de muzicieni acompaniaza momentul, cantand la laute traditionale cu trei corzi (numite Shamisen).

 UTAGAWA KUNISADA - INTERIOR DE TEATRU KABUKI

- culori de apa pe lemn
- timp: ~ 1860
- personaje: peste 100
- loc: Tokyo, National Diet Library

.....................................................................

.....................................................................
Aceeasi sala e pictata si in alta stampa a lui Kunisada, una mult mai aglomerata in personaje.
Despre aceasta stampa exista mult mai multe informatii concrete.

Pe scena se desfasoara momentul cheie din piesa "Shibaraku" (una dintre cele mai populare din Japonia).
Un lord razboinic a luat ca prizonieri cativa membri ai familiei imperiale.
Razboinicii sai au scos sabiile si se pregatesc sa ii execute in fata unui templu, asteptand ca lordul sa dea ordinul.

Pe scena secundara (acea punte din stanga salii) apare eroul Gongoro Kagemasa, strigand puternic: "Shibaraku !" (adica "opriti-va !").
Gongoro e o aparitie impresionanta: machiaj rosu, sabie giganica si un kimono rosu aprins (pe care vedem un simbol cu trei patrate albe: semnul familiei de actori Danjuro, familie cu o lunga traditie in teatru).

.............................................................................

.............................................................................
Sa privim si o alta stampa a lui Kunisada, despre care s-au pastrat informatii destul de detaliate.
O stampa in care nu mai avem o privire atat de larga a salii, atentia fiind concentrata pe scena principala.

Piesa (inspirata din istorie) se numeste "Sugawara Denju Tenarai Kagami" - Sugawara fiind un oficial care a fost exilat pe nedrept, din cauza intrigilor unui rival. 

Sugawara va fi ajutat de trei frati (credinciosi familiei) sa isi dovedeasca nevinovatia.
Scena cea mai populara e cea in care fratii intra in scena tragand un car (in care sta Sugawara).

Exact scena pe care artistul a ales sa o ilustreze in aceasta stampa.

Auguste Renoir - Dejunul vaslasilor

"Un tablou trebuie sa fie vesel si frumos ! In viata exista prea multa monstrozitate, ca sa mai fabricam si noi lucruri urate !"
Asta a declarat candva Auguste Renoir, si dupa acest principiu s-a ghidat intreaga sa cariera.

Tabloul "Dejunul vaslasilor" nu face exceptie: culorile, lumina, scena surprinsa, toate induc privitorului o stare de bine. E poate cel mai cunoscut tablou al artistului.
Din pacate pentru amatorii de arta din Europa, lucrarea se afla departe, peste ocean, la muzeul Phillips din Washington (fiind cumparata de industriasul american Duncan Phillips, fondatorul acestui muzeu). 

Pictorii din generatia lui Renoir, satui de subiectele antice si biblice (si, in general, de influneta Academiei de Arta), cautau sa redea pe panza momente din viata de zi cu zi. Un loc devenit popular pentru pictori era si Chatou, pe malul Senei, la cativa kilometri departare de Paris.
Aici se practica canotajul, dar erau si locuri de intalnire pentru oameni din diverse ramuri artistice, fie ei poeti, scriitori, actori, muzicieni.

Pe o mica insula se afla si restaurantul Fournaise, loc frecventat des de Renoir si prietenii sai.
Prieteni care i-au si pozat pentru acest tablou, pe care l-a tot modificat si finisat ani de zile, pana a ajuns la forma in care il cunoastem si noi.

Renoir a asezat personajele (surprinse pe terasa restaurantului, la mesele de langa balustrada de lemn) pe trei planuri.
In planul cel mai indepartat, doi domni discuta intre ei, alti doi (cei din dreapta) discuta cu o doamna eleganta. Nu stim ce i-au spus, dar reactia femeii cu manusi negre este una de surpriza (pare chiar rusinata, judecand dupa gestul de a-si pune o mana pe obraz si una cu degetele la buze).

Cei de la masa din stanga au atentia atintita spre tanara cu palarie de paie, sprijinita pe balustrada terasei.  Este Alphonsine Fournaise, fiica proprietarului acestui restaurant. Prin urmare ea este gazda acestei reuniuni.
Fratele ei (Alphonse Fournaise Jr) e asezat de pictor mai aproape de ochii privitorilor, tot la balustrada.
Intre ei, se intrevede prin vegetatie o mica deschizatura, unde putem observa lacul si doua ambarcatiuni cu panze.

In dreapta, la masa plina de fructe si sticle de vin, stau alti trei prieteni ai artistului. Pictorul Gustave Caillebotte, in maiou alb de vaslas, priveste la ce se intampla la celalalt capat al mesei. Stand in picioare e jurnalistul italian Antionio Magiollo. Iar doamna cu rochie albastra, par auriu si zambet cald e actrita Angele Legault.

Am lasat la final persoana cu rol principal nu doar in tablou, ci si in viata artistului: cu palarie de paie plina de flori, esarfa rosie, cu un mic catel in brate (pe care il alinta, suindu-l chiar pe marginea mesei) e nimeni alta decat Aline Charigot. Modelul preferat al lui Renoir, care ii va deveni sotie peste cativa ani.

Dejunul vaslasilor nu e singura lucrare a lui Renoir pictata la Chatou. Barcile cu vasle si cele cu panze de pe Sena au fost o generoasa sursa de inspiratie pentru mai multe tablouri, dandu-ne si noua sansa sa simtim o mica parte din atmosfera acelor intalniri sportive si mondene de la nord de Paris.

PIERRE-AUGUSTE RENOIR - DEJUNUL VASLASILOR

- ulei pe panza
- timp: ~ 1881
- dimensiuni: 130 cm × 173 cm
- personaje: 14
- loc: muzeul Phillips, Washington, SUA

 

Edgar Degas - seria Balerinelor

"De ce pictati balerine ?" a fost intrebat Degas de colectionara americana Louisine Havemeyer (cumparatoare a multor tablouri ale sale). "Pentru ca numai la ele mai gasesc gesturile grecilor antici" - a raspuns acesta.
Cu alta ocazie a marturisit: "Mi se spune “pictorul balerinelor”, insa nu se stie ca pentru mine ele sunt un pretext pentru a picta tesaturi minunate si a reda miscarea".

Edgar Degas, considerat un reprezentat de seama al picturii impresioniste (desi nu suporta aceasta eticheta, spunanad mereu despre stilul sau ca este unul realist), a inceput sa fie pasionat de lumea baletului incepand cu anii '70 ai secolului XIX.
Salile de dans si scena au fost o sursa generoasa de inspiratie, ducand la realizarea catorva zeci de lucrari, de la simple schite, pana la tablouri elaborate.

Cel mai cunoscut din serie ("Clasa de balet") este inceput in 1872, abandonat o vreme, apoi finalizat in jurul anului 1876. Face parte (alaturi de multe alte lucrari ale lui Degas) din colectia muzeului Orsay, din Paris.
Muzeu al artelor moderne, amenajat in 1986 in fosta gara de pe malul Senei.

Abordarea lui Degas e de efect: alege un unghi neobisnuit, cu liniile de perspectiva mult spre dreapta, "plasand" privitorul undeva la marginea salii.
In jurul profesorului avem un spatiu gol, circular, amplificand si mai mult pozitia sa centrala in compozitie.

In stanga, avem doua tinere eleve, cele mai apropiate de ochii privitorului. Cea cu panglica verde priveste spre profesor, in timp ce isi face vant cu un evantai, cea cu panglica aurie face un gest care in mod normal ar fi lipsit de gratie (isi scarpina spatele), dar pictorul a ales aceasta ipostaza pentru efect, pentru un plus de realism al scenei.

Profesorul se numeste Jules Perot si era prieten cu pictorul de multi ani. Fara permisiunea lui, probabil Degas nu ar fi avut ocazia sa studieze de aproape aceste lectii si sa le transpuna apoi pe panza.
Bastonul de lemn (in care acum se sprijina in momentul de respiro) era folosit pentru a tine ritmul, lovind cu el in podea. Profesorul priveste spre balerina din dreptul oglinzii, dand o explicatie.

Reactiile fetelor din planul indepartat sunt dintre cele mai diverse. Cea cu panglica albastra isi priveste bratul, o alta isi aranjeaza floarea din par, alta isi maseaza gatul, cele de pe banca soptesc intre ele.

EDGAR DEGAS - CLASA DE BALET

- ulei pe panza
- timp: ~ 1876
- dimensiuni: 85 cm × 75 cm
- personaje: 19
- loc: muzeul Orsay, Paris

........................................................................

........................................................................

Acelasi unghi a fost folosit si la tabloul pictat in 1874: "Clasa de dans" (aflat la muzeul de arta din New York). Dar aici artistul a ales o compozitie dezechilibrata, aglomerand-o prea mult cu personaje.

Doar personajele centrale sunt armonizate destul de bine intre ele: profesorul (pictat in aceeasi pozitie ca in lucrarea anterioara), balerina de la oglinda (surprinsa in pozitia de echilibru numita "arabesque") si fata din prim plan, cu floare rosie in par, care intoarce spatele lectiei, privind spre stativul cu notatii muzicale. 

O compozitie mult mai echilibrata gasim la tabloul "Foaierul Operei" (printre primele lucrari terminate din seria balerinelor).
Scaunul si imensa oglinda impart sala in doua. In dreapta avem un profesor batand ritmul cu bastonul si un altul stand pe scaun, cu vioara in brate. Langa ei o fata isi face incalzirea printr-o fandare.
In partea stanga, o mica balerina asculta indicatiile, stand pe varfuri intr-o pozitie de echilibru.

Un alt tablou aflat la muzeul din New York ("Clasa de dans", din 1872), are o dispunere a personajelor diferita.
Cu profesorul in stanga salii (aici, stand sprijinit de pian, tinand ritmul cu ajutorul viorii).
Cu spatele la oglinda, o eleva isi desfasoara exercitiul, sub privirile profesorului si a catorva colege.
Altele isi fac inclazirea la bara orizontala, iar cele din spatele profesorului discuta intre ele.

Degas a pastrat pozitia profesorului si in "Repetitia" (aflat in SUA, la muzeul Fogg, care tine de Universitatea Harvard).
Doar ca aici profesorul coordoneaza un grup intreg de balerine, dansand sincron, surprinse intr-o pozitie de gratie.
Prin ferestrele imense patrunde o lumina calda, nu foarte puternica, dand stralucire albului costumelor, lumina reflectata si in podea, in imensul spatiu gol lasat de pictor in partea dreapta a lucrarii.

Pe langa repetitiile din sali de dans, avem si repetitii pe scena, in cateva lucrari, dintre care cea mai cunoscuta e cea de la muzeul Orsay. Pictata doar in tonuri de alb si cafeniu, desi exista si doua schite similare in care apar si culori vii.
Degas dovedeste din nou ca e un fin cunoscator al psihologiei miscarilor: reda o multitudine de stari si atitudini, fiecare balerina exprimand ori concentrarea si efortul, ori plictisul (observam o fata care se intinde si casca), ori oboseala (la fata care sta pe banca) sau curiozitatea.

Surprinzator, avem putine reprezentari ale balerinelor in plin spectacol, Degas fiind mult mai absorbit de scenele de la repetitii.
In tabloul "Muzicienii orchestrei" (din 1876), balerinele apar doar pe fundal, in lumina puternica a scenei, redate din doar cateva miscari de pensula. In prim plan (in cadru foarte strans) avem trei violoncelisti, totul aratand ca o fotografie de tip instantaneu facuta chiar din randul orchestrei.

Cateva pasteluri (printre care si "Dansatoare pe scena" de la muzeul Orsay) ne arata cate o balerina la final de spectacol, facand reverenta in fata publicului, momentul de glorie meritat dupa multele zile de exercitii istovitoare.

Jean Auguste Ingres - Baie turceasca

Unul dintre cele mai senzuale (si, prin urmare, unul dintre cele mai controversate) tablouri din istoria artei a fost pictat de Ingres la o varsta foarte inaintata.
Jean Auguste Dominique Ingres era trecut de 80 de ani cand a finalizat Baie Turceasca, o lucrare realizata in plina moda a orientalismului. Scriitori, poeti, dar mai ales pictori gasisera in lumea araba si nord-africana o sursa generoasa de inspiratie. 

Comanda pentru lucrare a venit din partea familiei Bonaparte (Napoleon III era in acel moment imparat), ca dar de nunta pentru printul Louis Napoleon. Tabloul a fost considerat prea senzual (dupa legenda, cea indignata a fost logodnica printului) si nu a fost achizitionat.
In schimb, diplomatul turc Khalid Bey (mare amator de arta franceza) l-a cumparat pentru colectia sa.
Dupa aproape jumatate de secol (in 1911) a ajuns sa fie expus la cel mai mare muzeu de arta al Frantei, Luvru.

Formatul initial era unul standard, dreptunghiular, abia dupa mai multi ani pictorul s-a gandit la o versiune circulara, in stilul facut cunoscut de Boticelli in Renasterea italiana.
Versiunea dreptunghiulara (din care s-a pastrat doar o fotografie) are o compozitie mai echilibrata. Cea rotunda o trunchiaza pe femeia din coltul drept, dar e un format care atrage mai repede atentia privitorului.

Spre deosebire de alti artisti cu care a fost contemporan, Ingres nu a calatorit niciodata intr-o tara orientala, asa ca a pictat totul fiind inspirat de alte lucrari similare, plus imaginatia proprie.

Pe fundal vedem un numar mare de femei venite sa se imbaieze, dar majoritatea au pielea alba si trasaturi europene. Doar patru prezente exotice intalnim in toata compozitia.
Tolanite pe divan, asista la un mic numar de dans pe ritmul tamburinei din mainile fetei cu trasaturi africane.

Si femeia din dreapta priveste la dansatoare, in timp ce doua servitoare ii ingrijesc parul. Criticii de arta au identificat-o ca fiind doamna Mary Montagu (sotia ambasadorului englez din Imperiul Otoman). Fragmente din scrierile ei despre experienta in Orient au fost copiata de Ingres in caietele sale. 

Un fragment copiat e fix descrierea unei bai turcesti pentru femei:
"Cred ca erau acolo peste 200 de femei. Femei frumoase si goale, in toate ipostazele...unele conversau, altele lucrau, altele beau cafea sau gustau serbet, intinse nonsalant, in timp ce tinere servitoare le impleteau parul in forme fantastice."

Ingres nu a beneficiat de modele pentru a-i poza nud pentru acest tablou, asa ca a refolosit multe dintre vechile sale desene sau chiar tablouri.
Femeia care sta cu spatele este preluata din lucrarea "Femeie care se imbaiaza" (din 1808), doar ca acum i-a adaugat un instrument muzical (o mandola) in brate si i-a schimbat si pozitia picioarelor.

In prim plan, dar in dreapta, femeia intinsa pe perna albastra (alaturi de alte doua femei, imbratisate intr-un gest destul de erotic) are trasaturile sotiei pictorului (Madeleine Chapelle), pe care a desenat-o de atatea ori la tinerete.
Toate trupurile din prim plan sunt scaldate intr-o lumina aurie, cu un aer ireal, ca si cum nu ar fi intr-o incapere inchisa, ci sub un soare puternic de vara.

JEAN AUGUSTE INGRES - BAIE TURCEASCA

- ulei pe panza
- timp: ~ 1852-1862
- dimensiuni: 108 cm × 110 cm
- personaje: 8 in prim plan, 16 pe fundal
- loc: muzeul Luvru, Paris

Titian - Iubire sacra, iubire profana

Titian, pictorul cel mai cunoscut al Venetiei, a lasat o colectie impresionanta de lucrari, pictand pana la o varsta inaintata.
Am ales sa scriu (si nu e lucru usor) despre o lucrare al carei subiect nu e pe deplin elucidat.
Pictorul nu a lasat nicio indicatie scrisa, asa ca, dupa moartea lui si pana azi, specialistii au incercat sa identifice tema, personajele, sensul tabloului.
Nu i se stie nici macar titlul original, asa ca azi e cunoscut doar dupa o interpretare acceptata de mai multi critici de arta:  Amor Divino e Amor Profano (Iubire sacra, iubire profana).

Concret stim doar perioada in care a fost pictata (in jurul anului 1514), cel care a comandat lucrarea  (Niccolo Aurelio - secretar important in Venetia) si scopul (ca dar de nunta).
Dupa aproape un secol lucrarea a fost cumparata de familia Borghese, si face si azi parte din colectia aflata la Roma (la celebra Galerie Borghese).

Fundalul tabloului este inchis in partea centrala (de catre vegetatie si personajele de prim plan) dar pe laterale are o profunzime adanca.
In partea stanga vedem case cu etaj (spre care duce o carare serpuita) si un turn de piatra.

In dreapta avem un lac, alte case si turla ascutita a unei biserici. Dincolo de turla vedem vai si coline invaluite in ceata.
Pe malul lacului, doi vanatori calare incearca sa vaneaze (ajutati de ogari) un iepure, la doi pasi de o turma de oi.

Spuneam ca subiectul lucrarii nu e cu adevarat clarificat.
Cine sunt cele doua prezente feminine ?
Cea din stanga are cateva atribute ale unei mirese: rochia alba, coronita din flori de mirt (si, sa nu uitam, aceasta lucrare a fost pictata ca dar de nunta).
Alta interpretare (care da si titlul neoficial al tabloului) ar fi personificarea ideii de iubire profana, in contrast cu cea divina.

In mijloc avem alt mister: daca micul copil cu aripioare poate fi usor identificat ca fiind Cupidon, bazinul in care agita apa ridica semne de intrebare.
De ce are forma unui sarcofag antic ? Si ce semnificatie are basorelieful ? Un cal, siluete nud si o scena violenta. Singurul element clar este emblema lui Niccolo Aurelio (cel care a comandat lucrarea).

In dreapta, cu o mantie rosie si trupul dezgolit, a doua prezenta feminina e si ea invaluita in mister !
Sa fie zeita Venus, zeita iubirii si a senzualitatii ? Venita sa asiste la casatoria viitoarei mirese ?

Dincolo de semnificatii, admiram maiestria cu care sunt pictate cele doua femei, fiecare trasatura si amanunt fiind redate perfect, iar culorile sunt puse intr-un contrast lipsit de stridenta (mantia rosie alaturi de verdele vegetatiei, parul auriu alaturi de albastrul pal al cerului).

Observam ca cele doua femei sunt identice la chip (acelasi model pozand pentru fiecare, probabil fiica pictorului, Lavinia, prezenta in mai multe lucrari ale sale). 

TITIAN - IUBIRE SACRA, IUBIRE PROFANA

- ulei pe panza
- timp: 1514
- dimensiuni: 118 cm × 279 cm
- personaje: 3 (plus alte 10 pe fundal)
- loc: galeria Borghese, Roma

Frederic Leighton - Hercules luptand cu moartea

Subiectele mitologice au fost marea pasiune a lui Frederic Leighton si principala sa sursa de inspiratie (tabloul prezentat in articolul precedent fiind mai degraba o raritate in opera sa). 

Hercules luptand cu moartea e o tema care n-a fost prea des ilustrata, desi e o scena cu adevarat generoasa.
Leighton s-a gandit sa abordeze tema la apogeul carierei, in jurul anului 1871, intr-o lucrare de mari dimensiuni, care astazi se afla in SUA, la muzeul din orasul Hartford.

Desenul pregatitor ne arata ca artistul a gandit bine compozitia, nelasandu-se dus de inspiratii de moment, cum era specific multor artisti contemporani cu el. 

Cum a ajuns Hercule sa se lupte cu insasi Moartea ?
Legenda spune ca regele Admetus (al cetatii Pherae) a vanat (cu ajutorul zeului Apollo) un leu, dar a uitat sa ofere ofrande zeitei vanatorii (Arthemis). Aceasta l-a condamnat la moarte, dar sotia lui Admetus, frumoasa Alcestis, s-a oferit Mortii in locul sau.
Hercules, pe atunci oaspete la palatul sotilor, a fost infuriat de moartea printesei si s-a luat la lupta cu Thanatos (personificarea Mortii).

In stanga lucrarii, pictorul amplaseaza o aglomerare de personaje. Un barbat (cel mai probabil Admetus), alaturi de tinere fete, priveste spre scena luptei. Trecuti de la momentul jelirii printesei la momentul in care sunt ingroziti de aparitia Mortii, si apoi la momentul uimirii ca Moartea e dominata de puterea lui Hercules.

In centru, pe fondul cerului albicios, ii avem pe parintii fetei, si ei avand aceeasi reactie. Pozitiile trupurilor, incordate la maxim, amintesc de stilul lui Michelangelo, pe care Leighton il admira profund.

Privind cu atentie vesmintele, observam ca faldurile abia se mai vad - pictorul folosind (cel putin pentru albastru si nuante de roz si oranj) pigmenti care nu s-au pastrat atat de bine odata cu trecerea timpului.

Mai jos, intinsa pe patul funerar (de un alb stralucitor), printesa Alcestis pare o statuie din ceara.
Surorile ei stau langa ea, una privind uimita la scena luptei, tinandu-si in brate sora cazuta in lesin.

In extrema dreapta, cu fiecare muschi incordat, "imbracat" doar cu o piele de leu, Hercules a prins ca intr-un cleste bratele lui Thanatos (Moartea).
Moartea a fost pictata de Leighton cu o piele cenusiu-verzuie, aripi mari negre si ochi lipsiti de iris. O aparitie fantomatica, terifianta, dar care nu se poate masura cu puternicul semi-zeu.

Legenda lui Alcestis se termina cu un deznodamant fericit: victoria lui Hercules ii va determina pe zei sa o readuca la viata.

FREDERIC LEIGHTON - HERCULES LUPTAND CU MOARTEA

- ulei pe panza
- timp: 1871
- dimensiuni: 132 x 265 cm
- personaje: 14
- loc: SUA, Hartford, Wadsworth Atheneum