Despre Michelangelo se pot scrie zeci de articole, dar m-am decis pentru o lucrare de proportii colosale, cu care a uimit lumea cand multi il credeau la apusul carierei.
La peste 60 de ani, marele artist a pictat Judecata de Apoi, pe un perete de peste 13 metri inaltime, o munca isotivitoare, intinsa pe aproape 5 ani.
Comanda a fost facuta de papa Clement VII, dar terminata dupa moartea acestuia, in timpul pontificatului lui Paul III (un papa mult mai capricios si temperamental).
Papa, impresionat de tavanul pictat de Michelangelo in Capela Sixtina, i-a incredintat pictarea imensului perete al altarului, alegand tema Ultimei Judecati, cea de la sfarsitul lumii pamantesti.
O compozitie cu aproape 300 de personaje a reprezentat din start o incercare dificila pentru artist.
Aproape un an au durat schitele pregatitoare si desenele - Michelangelo alegand dispunerea personajelor pe baza unor cercuri si a gruparii pe zone subtil diferentiate intre ele.
In centru il avem pe Hristos, in rol de judecator, inconjurat de sfinti, apoi (mai jos) avem ingerii care anunta judecata si doua zone aflate in contrast: in stanga cei drepti, ajutati sa urce spre ceruri, iar in dreapta pacatosii, tarati de demoni in Infern.
Alti ingeri vedem sub cele doua arcade ale tavanului.
Ingeri reprezentati altfel decat in traditia picturii religioase: nu au aripi sau straie albe.
In stilul caracteristic lui Michelangelo, au aspect de tineri atletici, cu musculatura pictata in cele mai mici detalii.
Sub arcada stanga, un grup mare de ingeri poarta crucea pe care a fost rastignit Isus.
Greutatea crucii "o simtim" dupa incordarea maxima a trupurilor lor.
Un grup mai mic poarta coroana cu spini cu care soldatii romani l-au chinuit pe Mantuitor.
Sub arcada dreapta vedem o scena simetrica cu prima: de data asta insa ingerii poarta stalpul de care a fost legat si biciuit Isus (dupa ce a fost condamnat).
Coboram mai jos, la grupul imens de personaje care "populeaza" cerul.
Cu cateva exceptii (cum vom vedea mai tarziu), ne este greu sa aflam identitatea fiecaruia.
In extremitatea stanga putem observa o preponderenta de personaje feminine.
Figuri biblice sau doar decorative ? Doar autorul a stiut cand a gandit compozitia.
Cateva sunt acoperite total (pana si pe cap, dupa moda orientala) altele sunt aproape nud, dupa specificul greciei antice.
Iese in evidenta o femeie cu straie de un verde deschis, care intinde o mana protectoare catre o alta (posibil o fiica) orbita de lumina emanata de Mantuitor).
Mai aproape de centru, putem identifica cativa sfinti: cu soldurile acoperite de o mica blana il avem pe Sfantul Ioan Botezatorul (asa cum e de regula reprezentat in traditia picturii).
Langa el il recunoastem pe sfantul Andrei (dupa crucea in X, cea pe care a fost rastignit).
Ambii sunt pictati la o dimensiune mai mare decat restul grupului, o tehnica care nu tine cont de perspectiva specifica altor lucrari din stilul renascentist.
In sectiunea simetrica, in stanga lui Hristos, sta sfatul Petru (avand in mana cheile de la poarta Raiului).
Chiar langa el sta sfantul Pavel, cu mainile ridicate, asa cum a fost si in momentul convertirii sale, cand Isus i s-a aratat pentru prima oara.
Deasupra lor (fara a avea un element clar de distinctie) cel mai probabil a fost pictat Sfatul Ioan (cel mai tanar dintre cei doisprezece apostoli).
In grupul numeros din dreapta, in prim plan sta Simon din Cyrene, cel care l-a ajutat pe Isus sa duca crucea pe drumul calvarului.
In vesmant rosu si cu pieptenii de fier in maini, il avem pe sfantul Vlasie (sau Blasius in latina), sfant martir care a fost torturat cu aceste instrumente.
Mai sus, in aglomeratia de figuri, avem o scena controversata: doua saruturi.
Sa fie aluzii la homosexualitate, sau o avea alte semnificatii ?
Din nou, doar autorul stie care i-au fost intentiile.
In partea cea mai de jos a acestei sectiuni avem figurile care au fost pictate cu un plus de rafinament:
sfanta martira Caterina, purtand in maini roata de tortura pe care si-a gasit sfarsitul, si sfantul Sebastian, tanarul care a fost executat prin sagetare din ordinul imparatului Diocletian.
Doi sfinti martiri sunt pictati si la picioarele Mantuitorului:
Sfantul Lorenzo (Laurentiu), purtand si el obiectul torturii sale: grilajul pe care a fost ars.
Cu chipul incruntat, avand in mana dreapta un cutit si in stanga propria piele, il recunostem pe sfantul Bartolomeu (unul dintre cei doisprezece apostoli, jupuit de viu in Armenia, tara unde a propovaduit crestinismul).
Ramanem pe centrul frescei, dar privim putin mai jos.
Aici, grupul de ingeri (din nou reprezentati fara aripi sau alte semne traditionale) sufla cu putere in trambite, anuntand momentul Judecatii.
Cei din prim plan au in maini "cartea vietii" - catastiful in care sunt notate toate faptele oamenilor, cele drepte si cele de pacat.
Toata sectiunea din stanga-jos a picturii e dedicata invierii mortilor si a urcarii lor la cer.
Figuri ingeresti ii ajuta sa se ridice din somnul cel lung si sa-i duca spre inaltimile albastre unde stau cei credinciosi.
O parte dintre cei inviati sunt disputati intre ingeri si demoni, asa cum vedem si in acesta scena tulburatoare, in care un barbat e tras de par inapoi spre pamant de catre un diavol (agatat de el cu toata greutatea).
Chiar langa trambitele ingerilor, avem una dintre figurile care iese cel mai mult in evidenta: un barbat de care se agata nu doar doi demoni, dar si un sarpe incolacit, cu coltii infipti in piciorul sau.
Expresia chipului si pozitia trupului sau indica o stare intre groaza si resemnare.
In scena imediat urmatoare avem o inclestare de forte cum numai Michelangelo putea zugravi.
Ingeri, oameni si demoni intr-o invalmaseala violenta, o ploaie de lovituri si trupuri incordate la maxim.
In ultima sectiune a acestei imense lucrari observam un amestec intre traditia crestina si mitologia greco-romana.
Barca care trece pacatosii pe malul Infernului e condusa de Charon (personaj al mitologiei, care apare si in poemele lui Dante).
Ambarcatiunea e aprope rasturnata de catre demonii din apa, care se agata de pacatosi cu ghearele, gata sa ii traga in adancuri.
In cel mai intunecat fragment al picturii avem un alt personaj mitologic: regele Minos (fostul suveran al Cretei), sufocat de un sarpe, care il si musca de partile intime.
Se spune ca pentru chipul lui Minos pictorul a folosit trasaturile lui Biagio de Cesena, acesta fiind un oficial din serviciul papei, dusman declarat al lui Michelangelo.
(tot Biagio a fost cel ce a sugerat papei ca un alt pictor sa acopere partile nud ale picturii, lucru care s-a si intamplat pana la urma, dar dupa moartea lui Michelangelo).
Felul cum sunt infatisati Charon, Minos si demonii reprezinta o premiera in opera lui Michelangelo:
este prima data cand picteaza figuri grotesti - si o face cu maiestrie, la nivelul cu care ne-au obisnuit maestrii Renasterii olandeze, cum ar fi Hiernoymus Bosch sau Hans Memling.
Revenim la partea centrala a acestei colosale picturi.
Aici, in mijlocul vortexului de ingeri, sfinti, oameni inviati si figuri diavolesti, sta Hristos, in rol de Judecator al vremurilor finale.
Infatisat altfel decat in traditia picturala: cu un trup masiv si fara barba, cu chipul din semi-profil, cu o aura imensa (dar nu in jurul capului, ci una care acopera tot spatele).
Mana sa ridicata pune in miscare tot procesul Judecatii, de la trambitele ingeresti, pana la invierea si separarea oamenilor in functie de pacate.
Alaturi de el sta mama sa, fecioara Maria, intr-o atitudine care exprima modestie, dar mai ales compasiune.
MICHELANGELO - JUDECATA DE APOI
- fresca
- timp: 1536–1541
- dimensiuni: 13.7 m × 12 m
- personaje: ~ 300
- loc: Vatican, Capela Sixtina
