Salvador Dali - Metamorfoza lui Narcissus

Ramanem in lumea miturilor si ramanem la tema metamorfozelor.
De data asta pentru o intalnire dintre un mit antic si imaginatia fara margini a celebrului pictor spaniol Salvador Dali.

Rezultatul ? Una dintre cele mai cunoscute lucrari ale stilului supra-realist: Metamorfoza lui Naricissus, pictata in 1937 (in perioada cand Spania era ravasita de razboiul civil) si cumparata in anii'70 de muzeul Tate din Londra.
Astazi se afla in cladirea noua a muzeului (amenajata intr-un fost spatiu industrial de pe malul Tamisei).

Poetul Ovidius (cel exilat de imparatul Augustus la Tomis) a descris cel mai bine povestea lui Narcissus in cartea sa "Metamorfozele".
Un tanar semizeu de care se indragosteste nimfa Echo, dar el o respinge, fiind preocupat doar de sine. Nimfa cere ajutorul zeitei Nemesis care decide sa il pedepseasca: aceasta il ademeneste pe malul unui rau, unde Narcissus se indragosteste de propria imagine reflectata pe luciul apei.
Dragostea pentru sine il va duce la pieire, iar pe locul unde a murit va rasari o specie noua de flori: narcisele.

In tabloul lui Dali nu o intalnim nici pe nimfa Echo, nici pe Nemesis.
Undeva in plan indepartat observam un grup de nuduri (si femei si barbati) dispuse intr-un cerc: ei reprezinta atractia sexuala fireasca, pentru alte persoane si nu pentru sine.

In prim plan, pe malul apei, avem metamorfoza, ingenios pictata de Dali, folosindu-se de jocul de forme si umbre.
Doua imagini (stanga: tanarul semizeu privindu-se in oglinda apei - dreapta: o mana impietrita) cu elemente comune si elemente in contrast.
Picioarele si bratele (scaldate in lumina aurie) se transforma in degete uriase de piatra, trunchiul dispare, iar capul (aplecat, cu fruntea pe genunchi) devine un ou.

Din coaja oului rasare frumoasa floare alba a primaverii: narcisa.

Dincolo de mana impietrita (si napadita de furnici: un element des intalnit in tablourile lui Dali) avem o a treia reprezentare a lui Narcissus: sub forma unei statui, pe un piedestal, simbol al faptului ca povestea acestuia a intrat in colectia de mitologii a lumii.

SALVADOR DALI - METAMORFOZA LUI NARCISSUS

- ulei pe panza
- timp: 1937
- dimensiuni: 51.2 cm × 78.1 cm
- personaje: 12
- loc: Londra, muzeul Tate Modern

Lucas Cranach - Fantana tineretii

Obsesia tineretii vesnice exista de cand lumea.
O dorinta a multora, care a inspirat mituri, printre care si cel al Fantanii Tineretii.

Unul dintre cei mai de seama reprezentanti ai Renasterii germane, Lucas Cranach, a realizat cea mai cunoscuta ilustrare a acestui mit (in jurul anului 1546, cand avea deja peste 70 de ani), avand ca referinta poemul contemporanului sau, Hans Sachs.

Nu se stie cine a comandat acest tablou, sau daca a fost facut de Cranach din proprie inspiratie, dar, dupa moartea pictorului, a facut parte din colectia regala a Prusiei (astazi aflandu-se la muzeul de arta din Berlin).

Privind in adancimea tabloului, vedem un peisaj fantastic, probabil fara o referinta reala, ci unul izvorat din imaginatia artistului.
Stanci uriase, de forme ciudate, pe varful uneia dintre ele fiind construit un castel.

Un alt castel (de data asta mult mai mare si mai detaliat) e amplasat in dreapta, pe malul unui rau, la poalele stancilor.

Planul principal al lucrarii urmeaza o impartire, pe de o parte in trei (malul stang, bazinul de apa, malul drept), dar si in doua jumatati egale: pana la coloana izvorului avem doar personaje batrane, iar partea dreapta e rezervata tineretii.

In partea stanga, pe drumuri prafuite, sosesc carute pline cu femei in varsta, atrase de renumele izvorului, dornice sa vada si sa traiasca minunea reintineririi.
Intre personaje se distinge barbatul cu roba rosie, ochelari si catastif sub brat. Cel mai proabil un doctor, cercetand cu atentie miraculoasa transformare.

Mai jos, pictorul plaseaza patura sociala cea mai defavorizata: aici batranele sunt aduse la izvor cu roaba, cu targa, sau chiar cu carca.

Ne indreptam privirea spre locul principal al compozitiei: Fantana cu apa vindecatoare, care poate da inapoi ceasul biologic.
Amplasata (evident) in centrul lucrarii, scoasa in evidenta si prin lumina care cade pe trupuri si pe suprafata apei.

Femeile batrane (care intra in bazin prin partea stanga) sunt pictate in mod grosier, reprezentate prin miscari greoaie, spinari arcuite, chipuri care amintesc de stilul lui Hieronymus Bosch sau de caricaturile schitate in caietele lui daVinci.

Contactul cu apa miraculoasa duce la o metamorfoza completa: o intinerire cu cateva zeci de ani.
Odata trecute de coloana izvorului, trupurile si chipurile capata trasaturi adolescentine, parul alb devine blond-auriu, vigoarea si vitalitatea pulseaza din nou in interior.

Nudurile de fete tinere sunt omniprezente in lunga cariera a lui Cranach, acesta pictand multe scene mitologice cu zeite si nimfe.
In schimb, nudurile de femei in varsta reprezinta o premiera pentru el, si (in general) o raritate in pictura Renasterii.

Fetele sunt asemanatoare la chip, la par si la trup (probabil artistul folosind ca referinta acelasi model) dar pozitiile si atitudinile in care sunt surprinse evita monotonia imaginii: unele inoata, altele isi spala trupul, altele parul, altele se harjonesc - totul inspira ideea de dinamism, dar si cu o sugestie erotica.

Odata iesite din Fantana tineretii, fetele sunt intampinate de un tanar gentilom, care le indeamna spre cortul rosu, acolo unde vor gasi rochii elegante, pe masura lor.

Mai sus de cort si de izvor avem o gradina cu pomi roditori (in contrast cu peisajul sterp si stancos din stanga).
Aici fetele se plimba la bratul gentilomilor, in acompaniamentul muzicienilor.

Tot aici, vedem partea de sus a izvorului, ornamentata cu imaginea zeitei Afrodita si a micului Cupidon.

De cealalta parte a pomilor, intr-un luminis, a fost intinsa o masa bogata, unde femeile reintinerite sunt invitate sa petreaca, sa sarbatoreasca miracolul prin care au trecut.

La cateva secole distanta, tabloul lui Cranach inca fascineaza, fobia fata de neajunsurile batranetii si imaginea utopica a tineretii vesnice fiind la fel de actuale si astazi.

...............................................................

LUCAS CRANACH - FANTANA TINERETII

- ulei pe lemn
- timp: ~ 1546
- dimensiuni: 120.6 cm × 186 cm
- personaje: ~ 101
- loc: Berlin, muzeul de arta

Botticelli - Legenda lui Nastagio Onesti

Cu o scurta exceptie (anii de lucru la frescele capelei Sixtine de la Vatican), Sandro Botticelli a fost mereu legat de orasul Florenta, si de influenta familie Medici.
Familia Medici fiind si cea care a comandat cele patru lucrari despre care voi scrie in continuare, o ilustrare a unei povestiri din Decameronul lui Baccacio.

Tablourile au fost menite ca dar de nunta pentru finii lui Lorenzo de Medici, multe secole mai tarziu ajungand in colectia muzeului Prado din Madrid (mai putin ultimul, care se afla intr-o colectie privata).

Legenda lui Nastagio degli Onesti este o poveste stranie, mai greu de inteles in zilele noastre.
In prima parte a intamplarii imaginate de Baccacio si ilustrata de Botticelli, tanarul Nastagio rataceste prin padure, mahnit si ingandurat. Fata pe care o curteaza il trateaza cu raceala si are orgoliul ranit.
Deodata, ii apare in fata ochilor o scena fantastica: fantoma unei fete goale, atacata de cainii de vanatoare ai unui cavaler in armura (si ei tot fantome).

Fata e ucisa, si inima ei e aruncata cainilor.
Nastagio e socat, dar apoi afla ca e vorba de viziunea unei pedepse divine: cavalerul e stramosul sau, care a fost batjocorit de iubita si a ajuns sa se sinucida. Divinitatea i-a obligat sa retraiasca (ca aparitii fantomatice) aceasta scena in fiecare zi.

Lui Nastagio ii vine ideea sa profite de situatie si organizeaza un ospat chiar in acest luminis din padure.
Al treilea tablou din serie (si cel mai complex) ne dezvaluie acest ospat, unde e invitata familia fetei pe care o iubea Nastagio, mizand pe aparitia fantomelor pentru a le testa reactia.

In partea stanga, vedem clar reactia iubitei (si a insotitoarelor) la vederea scenei socante.
Chipuri speriate, gesturi disperate, masa rasturnata, cu toate vasele cazand pe jos.

Mesenii au si ei aceeasi reactie. Aparitia fantomelor chiar in fata mesei lor ii tulbura profund.
Pentru chipurile personajelor, Botticelli a ales chiar membrii ai familiei Medici.
(putem vedea si emblema familiei in fundal, atarnata pe copac, bile rosii si una albastra pe un scut galben).

Cavalerul, stramosul lui Nastagio care a murit de nefericire, e pictat cu cea mai multa minutiozitate.
(armura aurie, cu toate detaliile si ornamentele, pozitia de lupta si chipul ravasit de furie).

Pe fundal mai vedem o emblema (capul de maur pe fundal alb) - un simbol popular in epoca, pe care il putem gasi si pe steagul din Corsica si pe cel din Sardinia.

In mijlocul lucrarii revedem aparitia fantomei fetei osandita de divinitatate sa retraiasca aceasta scena de cruzime, ca pedeapsa ca si-a batut joc de iubirea cavalerului.
Langa ea, Nastagio incearca sa explice oaspetilor care e natura acestei aparitii care i-a speriat de toti.

Toata ideea cu ospatul are efectul scontat: fata pe care o iubea Nastagio renunta la atitudinea rece si accepta sa il cunoasca, apoi sa lege o relatie.
In ultimul tablou al seriei (singurul care nu se afla la muzeul Prado) avem scena nuntii lui Nastagio, epilogul acestei povestiri din Decameron.

SANDRO BOTTICELLI - LEGENDA LUI NASTAGIO ONESTI

- ciclu de patru tablouri
- tempera pe panou
- timp: ~ 1483
- dimensiuni: 82 x 138 cm
- loc: Madrid, muzeul Prado

Botticelli - Nasterea lui Venus

Pastram tema (mitologia greaca, o sursa nesecata de inspiratie) dar trecem la unul dintre cei mai apreciati pictori italieni (Sandro Botticelli) si la o lucrare cunoscuta in toata lumea: Nasterea lui Venus.

Tabloul ilustreaza un text al poetului Angelo Poliziano (care descrie nu momentul nasterii zeitei din spuma marii, ci momentul cand e adusa la tarm intr-o scoica uriasa) si a fost comandat de celebra familie Medici (cei care controlau intreaga regiune a Florentei).
Din colectia Medici, tabloul a ajuns in cele din urma la muzeul Uffizi (in secolul 19), principalul punct de atractie al orasului Florenta. 

Intr-o traducere aproximativa, textul lui Poliziano suna asa:
"Plutind peste valuri, invelite în spuma alba (...) o tanara cu infatisare neumana, este purtata pe o carapace, dusa la mal de vantul Zephyr cel jucaus; si se pare ca raiul se bucura de nasterea ei."

Zephyr, personificarea vantului de primavara, o are in brate pe Aura (personificarea adierii).
Ambii au aripi puternice, cu reflexe aurii, care ii poarta peste apa marii, pe suprafata careia formeaza valuri cu suflul lor.

Odata cu nasterea zeitei dragostei s-au nascut si trandafirii, florile cel mai des asociate cu iubirea.
Trandafiri pe care ii putem vedea luati de vant, zburand haotic in jurul personajelor.

In partea dreapta, avem o tanara infatisand Primavara (pe care Botticelli a mai pictat-o si in alta capodopera a sa).
Cu rochia alba plina de flori, si o girlanda de mirt, intinzand o mantie rosiatica pentru a acoperi goliciunea zeitei.
Toate faldurile si detaliile sunt pictate cu o maiestrie iesita din comun, nimic nu a fost tratat cu graba sau neatentie.

In centru, Botticelli o amplaseaza pe Venus, zeita aparuta din mare, viitoarea protectoare a indragostitilor de pretutindeni.
Pozitia corpului si atitudinea sunt inspirate din sculptura clasica "Venus pudica".
Zeita incearca sa isi acopere goliciunea cu mainile si parul, reusind doar partial, inspirand in acelasi timp sfiala si senzualitate.
Culorile complementare o scot si mai mult in evidenta (albastrul cerului in contrast cu trupul si parul in nuante aurii).

Chipul zeitei e inspirat (dupa cele mai multe surse) de cel al Simonettei Vespucci, apropiata a familiei Medici.
Gasim trasaturile ei si la celelalte doua personaje feminine, dar si in multe alte tablouri ale lui Botticelli.
Muza lui Botticelli a avut o soarta tragica (a murit de tanara), dar chipul ei e admirat deja de secole de toti iubitorii de pictura.

SANDRO BOTTICELLI - NASTEREA LUI VENUS

- tempera pe panza
- timp: ~ 1486
- dimensiuni: 172.5 cm × 278.9 cm
- personaje: 4
- loc: Florenta, muzeul Uffizi

Henrik Siemiradzki - Judecata lui Paris

Ati auzit probabil de Iliada, de Razboiul Troian sau de expresia "marul discordiei".
Lumea greciei antice, la limita dintre istorie si mitologie, des ilustrata de pictori.
Polonezul Henryk Siemiradzki, un mare iubitor de istorie antica, a realizat in 1892 una dintre cele mai complexe lucrari ale sale, plecand de la episodul care aprinde scanteia razboiului troian: judecata lui Paris.

Zeita discordiei (Eris) a starnit rivalitatea dintre marile zeite ale Olimpului (Hera, Atena si Afrodita) printr-un mar de aur, care urma sa fie oferit celei mai frumoase dintre ele.
Judecator a fost ales un muritor: printul Troiei, Paris, aflat cu turma la pascut in imprejurimile cetatii.

Siemiradzky a ales sa amplaseze scena pe terasa cetatii, si nu in mijlocul naturii, adaugand multe personaje (in partea stanga a lucrarii) pe post de martori ai episodului. 

Personajul principal al scenei e pictat (surprinzator) in plan departat: tanarul Paris, in haine de pastor, avandu-l langa el pe Hermes (mesagerul zeilor).
Cu mana dreapta arata care a fost decizia lui, in aceasta disputa de orgolii dintre zeite.

In partea dreapta le vedem pe "pierzatoarele" concursului:
Hera, sotia lui Zeus, cu sceptru de aur in mana si coroana pe cap, alaturi de Atena (zeita intelepciunii), usor de recunoscut dupa atributele razboinice: coiful, sulita si scutul (cu capul Medusei, cel oferit de Perseus, intr-o alta legenda populara a mitologiei).
Ambele privesc cu ura spre castigatoarea titlului de "cea mai frumoasa zeita"...

...Afrodita, pictata nud, inconjurata de amorasi si de nimfe - care ii pun pe cap o coronita si presara petale in jurul ei.

Zeita a castigat concursul promitandu-i lui Paris ca o va avea ca iubita pe cea mai frumoasa muritoare (Elena, sotia lui Menelau, regele din Micene).
Paris s-a lasat sedus de idee si i-a oferit marul de aur, pe care zeita il tine acum triumfatoare in mana.

HENRYK SIEMIRADZKI - JUDECATA LUI PARIS

- ulei pe panza
- timp: ~ 1892
- dimensiuni: 227 cm x 99 cm
- personaje: 28
- loc: muzeul de arta, Varsovia

Henryk Siemiradzki - Dansul sabiilor

Ramanem la pictorul polonez Henryk Siemiradzki dar trecem de la lumea descrisa in Biblie la cea a Greciei antice.

Dansul sabiilor a fost realizata in jurul anului 1881 in mai multe variante (aproape identice), una dintre ele aflata la muzeul Tretiakov din Moscova, restul fiind in colectii particulare.

Pictorul ne duce cu imaginatia pe malul marii, in curtea casei unor oameni instariti, pe care ii si vedem in planul doi al picturii, stand la o masa, cu paharele de vin in mana, privind (unii incantati, altii ingandurati) la scena din fata lor.

In centrul compozitiei avem trei fete tinere care asigura muzica acestui moment: una canta la lira, alta la tamburina, iar cea din picioare la un instrument tipic pentru Grecia antica: flautul dublu.
Fetele stau cu spatele la noi, privitorii acestei lucrari - putem zari doar profilul uneia dintre ele.

In partea stanga vedem scena care da titlul tabloului: dansul sabiilor.
O dansatoare goala (ii vedem mantia abandonata pe bancuta din stanga) care isi face miscariile gratioase pe un covor ingust aflat intre taisurile unor sabii infipte cu manerul in pamant.
Orice miscare gresita ar face, se poate alege cu rani grave la picioare, de unde si tensiunea din compozitie, redata perfect de pictor.

Exista trei versiuni aproape identice ale acestei lucrari, dar si una in care dansatoarea se afla intr-un cerc (marginit de patru sabii), cu o pozitie diferita a corpului si o naframa rosie in par.
De asemena decorul difera: avem o statuie in partea stanga si una in mijlocul fantanii.

HENRYK SIEMIRADZKI - DANSUL SABIILOR

- ulei pe panza
- timp: ~ 1881
- dimensiuni: 120 cm x 225 cm
- personaje: 9
- loc: muzeul Tretiakov, Moscova

.......................................................

.......................................................

In aceeasi perioada, Siemiradzki a pictat un tablou cu o tema asemanatoare.
Mersul pe funie (aflat intr-o colectie privata) ne duce tot in lumea antica, pe o terasa de la malul marii.

Si aici avem tinere muziciene si un grup de barbati privind la un joc periculos: o dansatoare tinandu-si echilibrul pe o funie intinsa intre doi copaci, la o inaltime destul de mare.
Un contrast bine construit intre tensiunea momentului si peisajul idilic al gradinii de pe malul marii.

Henryk Siemiradzki - Isus si femeia pacatoasa

Despre pictorul polonez Henryk Siemiradzki am scris pe blog si primavara trecuta, si revin acum la el pentru un articol inspirat din Noul Testament (ca tot ne aflam in saptamana Pastelui).

O lucrare de dimensiuni mari (aproape cinci metri in lungime), de un realism aproape fotografic, care nu poate trece neobservata intr-o vizita la muzeu (se afla expusa la St. Petersburg - in muzeul de arta fondat de tarul Nicolae II). 

Titlul lucrarii ne duce cu gandul la doua povestiri distincte din Biblie: cel al femeii adultere adusa la Templu in fata lui Isus si cel al femeii pacatoase din casa lui Simion Fariseul (femeie care ii spala picioarele Mantuitorului cu propriile lacrimi).
Siemiradzki nu ilustreaza aceste scene, ci alege o abordare diferita, fara legatura directa cu textele scripturii.

Pe o strada ingusta, langa o casa mare, Isus (insotit de cativa ucenici) se opreste in fata unui grup aflat in plina petrecere cu muzica si vin.
Un arbore batran (cu ramurile incalcite, aflat chiar in centrul compozitiei) desparte cele doua grupuri si ascunde in umbra partea de sus a petrecaretilor.

Jos, in zona scarilor, razele de lumina (care patrund printre ramuri) scot in evidenta muzicienii care anima petrecerea:
O femeie si un barbat tin in brate cate o harpa aurita, o tanara tine o tamburina deasupra capului, iar femeia asezata pe bordura are un instrument cu coarde care se aseamana cu o chitara.
Hainele orientale, bijuteriile, sanii dezgoliti, pozitiile lascive, carafa cu vin: toate sugereaza ideea de exotic, erotism, betie...toate formeaza imaginea unui episod de desfatare, tipic vremurilor antice.

La baza scarilor, intr-un con de lumina, avem personajul central al lucrarii:
tanara femeie care iese in evidenta si prin vesmant (pictorul folosind culori complementare pentru rochie si mantie: galben si violet), si prin gesturi (profund tulburata de aparitia lui Isus, scapa din mana cupa cu vin).

Daca in partea dreapta vedem mantii viu colorate, bijuterii de aur, fast si desfatare, in partea stanga grupul ucenicilor e exact opusul.
Aproape monocrom, auster in vestimentatie si gesturi.

In fruntea lor, Isus se evidentiaza prin cateva elemente atent gandite de mintea lui Siemiradzki.
Vesmantul de un alb stralucitor, faptul ca e mai inalt decat cei din aropierea sa, dar mai ales un amanunt cheie: toate privirile celor aproape treizeci de personaje sunt atintite asupra sa.

HENRYK SIEMIRADZKI - ISUS SI FEMEIA PACATOASA

- ulei pe panza
- timp: ~ 1873
- dimensiuni: 250 cm × 499 cm
- personaje: aprox. 40
- loc: St.Petersburg, muzeul de Arta