Muzele pictorilor (1)

In aceasta primavara voi posta trei articole mai speciale, dedicate conceptului de muza.
Cuvantul provine din mitologia greaca, fiecare arta (poezia, muzica, dansul etc.) avand o zeita protectoare, dar apoi termenul a capatat si sensul de sursa de inspiratie pentru artisti.

Voi scrie despre cativa pictori care au fost fie fascinati, fie indragostiti de cate o femeie, alegand sa le redea trasaturile in majoritatea lucrarilor lor.

Am sa incep cu una dintre cele mai fascinante povesti de amor din istoria artelor vizuale, cea dintre Filippo Lippi si Lucrezia Buti. 

Tanarul Filippo a intrat la manastire in adolescenta, dar talentul si pasiunea pentru arta l-au determiant sa renunte la calugarie (in 1432) si sa devina pictor.
Stilul sau a cunoscut un progres enorm, trecand de la maniera veche a icoanelor la redarea cat mai realista a trasaturilor, trupurilor si peisajelor, fiind un adevarat deschizator de drum pentru marile nume din generatia urmatoare (Leonardo da Vinci, Rafael, Boticelli, Titian).

Pe cand a primit o comanda de lucrare la manastirea santa Margarita (din Prato, langa Florenta) s-a indragostit de Lucretia, o novice (o tanara care urma sa devina calugarita). Aceasta a plecat cu el, refuzand sa se intoarca la viata de manastire.
A devenit iubita lui (o dragoste de durata, din care au rezultat si doi copii: fiica Alessandra si fiul Filippino, devenit la randul lui pictor).
A devenit si muza celor mai reusite picturi ale sale (mai ales reprezentari ale madonnei: precum cea de la galeria Uffizi, cea de la pinacoteca din Munchen, sau pictura rotunda numita "Tondo Bartolini").

Chipul Lucreziei a ramas astfel in istorie, admirat de generatii intregi de iubitori de arta.
Sa privim si noi mai de aproape trasaturile tinerei muze: chipul delicat, ochii verzi (cu privire melancolica), nasul usor ascutit, parul blond (strans la spate in mai multe bucle). 

Si in lucrarile mai complexe ("Sfantul Vicenzo si adoratia pruncului", "Madonna della Citola") o putem identifica pe iubita marelui pictor. 

A servit ca model si pentru chipul fecioarei, dar (daca ne uitam atent la detalii) si pentru cel al ingerului.

In 1452, Filippo a fost angajat (alaturi de alti artisti si colaboratori) sa picteze frescele capelei catedralei din Prato.
In scena care infatiseaza banchetul lui Irod, a apelat din nou la Lucrezia, pe care a pictat-o drept Salomeea (fiica lui Irod).

Desi fresca s-a deteriorat substantial de-a lungul timpului, chipul Lucreziei inca se vede destul de clar, cu aceeasi melancolie pe chip.

...................................................................

...................................................................

...................................................................

Sa ne indreptam atentia si spre Sandro Botticelli (un nume de referinta al Renasterii italiene, fiind si unul dintre elevii lui Filippo Lippi).

Privind celebrele sale lucrari (incepand cu "Nasterea lui Venus") observam ca mai toate prezentele feminine au aceleasi trasaturi: trupul zvelt, chipul lung, ochii verzi, parul blond roscat, lung pana la mijloc.
Cea care l-a inspirat pe Botticelli a fost (dupa unele surse) o tanara nobila pe nume Simonetta Vespucci.

De data asta nu mai avem o poveste amoroasa intre artist si muza (Simonetta fiind maritata cu Matteo, varul celebrului explorator Amerigo Vespucci), ci doar un caz de admiratie profunda.

Din pacate, Simonetta a murit de tanara, dar chipul ei a servit ca standard in multe tablouri ale lui Botticelli, pe tot parcursul carierei lui: de la reprezentari de madonne, pana la cele de zeite si nimfe din lucrarile inspirate din mitologie ("Pallas si centaurul", "Venus si Adonis", "Calomnia", si mai ales capodopera "Primavera").

Botticelli - Legenda lui Nastagio Onesti

Cu o scurta exceptie (anii de lucru la frescele capelei Sixtine de la Vatican), Sandro Botticelli a fost mereu legat de orasul Florenta, si de influenta familie Medici.
Familia Medici fiind si cea care a comandat cele patru lucrari despre care voi scrie in continuare, o ilustrare a unei povestiri din Decameronul lui Baccacio.

Tablourile au fost menite ca dar de nunta pentru finii lui Lorenzo de Medici, multe secole mai tarziu ajungand in colectia muzeului Prado din Madrid (mai putin ultimul, care se afla intr-o colectie privata).

Legenda lui Nastagio degli Onesti este o poveste stranie, mai greu de inteles in zilele noastre.
In prima parte a intamplarii imaginate de Baccacio si ilustrata de Botticelli, tanarul Nastagio rataceste prin padure, mahnit si ingandurat. Fata pe care o curteaza il trateaza cu raceala si are orgoliul ranit.
Deodata, ii apare in fata ochilor o scena fantastica: fantoma unei fete goale, atacata de cainii de vanatoare ai unui cavaler in armura (si ei tot fantome).

Fata e ucisa, si inima ei e aruncata cainilor.
Nastagio e socat, dar apoi afla ca e vorba de viziunea unei pedepse divine: cavalerul e stramosul sau, care a fost batjocorit de iubita si a ajuns sa se sinucida. Divinitatea i-a obligat sa retraiasca (ca aparitii fantomatice) aceasta scena in fiecare zi.

Lui Nastagio ii vine ideea sa profite de situatie si organizeaza un ospat chiar in acest luminis din padure.
Al treilea tablou din serie (si cel mai complex) ne dezvaluie acest ospat, unde e invitata familia fetei pe care o iubea Nastagio, mizand pe aparitia fantomelor pentru a le testa reactia.

In partea stanga, vedem clar reactia iubitei (si a insotitoarelor) la vederea scenei socante.
Chipuri speriate, gesturi disperate, masa rasturnata, cu toate vasele cazand pe jos.

Mesenii au si ei aceeasi reactie. Aparitia fantomelor chiar in fata mesei lor ii tulbura profund.
Pentru chipurile personajelor, Botticelli a ales chiar membrii ai familiei Medici.
(putem vedea si emblema familiei in fundal, atarnata pe copac, bile rosii si una albastra pe un scut galben).

Cavalerul, stramosul lui Nastagio care a murit de nefericire, e pictat cu cea mai multa minutiozitate.
(armura aurie, cu toate detaliile si ornamentele, pozitia de lupta si chipul ravasit de furie).

Pe fundal mai vedem o emblema (capul de maur pe fundal alb) - un simbol popular in epoca, pe care il putem gasi si pe steagul din Corsica si pe cel din Sardinia.

In mijlocul lucrarii revedem aparitia fantomei fetei osandita de divinitatate sa retraiasca aceasta scena de cruzime, ca pedeapsa ca si-a batut joc de iubirea cavalerului.
Langa ea, Nastagio incearca sa explice oaspetilor care e natura acestei aparitii care i-a speriat de toti.

Toata ideea cu ospatul are efectul scontat: fata pe care o iubea Nastagio renunta la atitudinea rece si accepta sa il cunoasca, apoi sa lege o relatie.
In ultimul tablou al seriei (singurul care nu se afla la muzeul Prado) avem scena nuntii lui Nastagio, epilogul acestei povestiri din Decameron.

SANDRO BOTTICELLI - LEGENDA LUI NASTAGIO ONESTI

- ciclu de patru tablouri
- tempera pe panou
- timp: ~ 1483
- dimensiuni: 82 x 138 cm
- loc: Madrid, muzeul Prado

Botticelli - Nasterea lui Venus

Pastram tema (mitologia greaca, o sursa nesecata de inspiratie) dar trecem la unul dintre cei mai apreciati pictori italieni (Sandro Botticelli) si la o lucrare cunoscuta in toata lumea: Nasterea lui Venus.

Tabloul ilustreaza un text al poetului Angelo Poliziano (care descrie nu momentul nasterii zeitei din spuma marii, ci momentul cand e adusa la tarm intr-o scoica uriasa) si a fost comandat de celebra familie Medici (cei care controlau intreaga regiune a Florentei).
Din colectia Medici, tabloul a ajuns in cele din urma la muzeul Uffizi (in secolul 19), principalul punct de atractie al orasului Florenta. 

Intr-o traducere aproximativa, textul lui Poliziano suna asa:
"Plutind peste valuri, invelite în spuma alba (...) o tanara cu infatisare neumana, este purtata pe o carapace, dusa la mal de vantul Zephyr cel jucaus; si se pare ca raiul se bucura de nasterea ei."

Zephyr, personificarea vantului de primavara, o are in brate pe Aura (personificarea adierii).
Ambii au aripi puternice, cu reflexe aurii, care ii poarta peste apa marii, pe suprafata careia formeaza valuri cu suflul lor.

Odata cu nasterea zeitei dragostei s-au nascut si trandafirii, florile cel mai des asociate cu iubirea.
Trandafiri pe care ii putem vedea luati de vant, zburand haotic in jurul personajelor.

In partea dreapta, avem o tanara infatisand Primavara (pe care Botticelli a mai pictat-o si in alta capodopera a sa).
Cu rochia alba plina de flori, si o girlanda de mirt, intinzand o mantie rosiatica pentru a acoperi goliciunea zeitei.
Toate faldurile si detaliile sunt pictate cu o maiestrie iesita din comun, nimic nu a fost tratat cu graba sau neatentie.

In centru, Botticelli o amplaseaza pe Venus, zeita aparuta din mare, viitoarea protectoare a indragostitilor de pretutindeni.
Pozitia corpului si atitudinea sunt inspirate din sculptura clasica "Venus pudica".
Zeita incearca sa isi acopere goliciunea cu mainile si parul, reusind doar partial, inspirand in acelasi timp sfiala si senzualitate.
Culorile complementare o scot si mai mult in evidenta (albastrul cerului in contrast cu trupul si parul in nuante aurii).

Chipul zeitei e inspirat (dupa cele mai multe surse) de cel al Simonettei Vespucci, apropiata a familiei Medici.
Gasim trasaturile ei si la celelalte doua personaje feminine, dar si in multe alte tablouri ale lui Botticelli.
Muza lui Botticelli a avut o soarta tragica (a murit de tanara), dar chipul ei e admirat deja de secole de toti iubitorii de pictura.

SANDRO BOTTICELLI - NASTEREA LUI VENUS

- tempera pe panza
- timp: ~ 1486
- dimensiuni: 172.5 cm × 278.9 cm
- personaje: 4
- loc: Florenta, muzeul Uffizi

Botticelli - Primavera

In luna martie, la inceput de primavara, mi se pare firesc sa ne oprim privirile la celebrul tablou al lui Sandro Botticelli "Primavera".
O alegorie a renasterii naturii, printre zei si zeite din mitologia greco-romana.

Tabloul (pictat in jurul anului 1480) poate fi admirat la cunoscutul muzeu de arta din Florenta, galeria Uffizi (in galeria de est, sala nr 9), dupa ce s-a aflat multa vreme in colectia familiei Medici.

Pentru a intelege compozitia trebuie sa privim personajele de la dreapta la stanga.
Am evidentiat in imagine cele trei personaje care simbolizeaza lunile primaverii.
Zefirul (vantul de primavara) - luna martie
Venus (zeita iubirii) - luna aprilie
Mercur (mesagerul zeilor) - luna mai

Intre martie si aprilie avem renasterea naturii (nimfa Chloris se metamorfozeaza in zeita Flora).
Intre aprilie si mai avem perioada cea mai fertila si propice iubirii (reprezentata aici de dansul celor trei gratii).

Sa privim in detaliu fiecare fragment:

Zefirul (cu aripi si mantie albastra) este vantul de martie - cel ce alunga iarna si aduce primavara.
El sufla cu putere peste nimfa Chloris, pana ce o face "sa infloreasca" - sa devina zeita Flora.

Flora, simbolul renasterii naturii, este, de departe, cea mai minutios pictata din tot tabloul.
Chipul cu trasaturi frumoase, silueta zvleta, dar mai ales multitudinea de flori cu care e inconjurata.
Zeci de specii de flori, de toate culorile, ii impodobesc si parul si bratele si rochia.

In centrul tabloului sta zeita Venus, fiind anotimpul ei, al dragostei si fertilitatii.
Destul de sobra in gesturi si aspect, comparativ cu gratiile si Flora.
Poarta o mantie rosie si priveste spre noi, iar cu mana dreapta face semnul binecuvantarii.
In spatele ei avem un arbust de mirt (planta cu care e asociata in mitologie).

Zeul Mercur (in extremitatea stanga a tabloului - cu sandale cu aripi, sabie si mantie rosie), pare cumva desprins de restul grupului.
Priveste undeva spre cer, inaltand toiagul sau (caduceul) spre nori, alungandu-i (aducand astfel cerul senin al sfarsitului de primavara).
Langa el danseaza cele trei gratii (Placerea, Castitatea si Frumusetea - dupa unele interpretari).

Gratiile sunt aproape nud - au pe ele doar o panza transparenta, pictata cu mare finete de Botticelli.
Aceeasi pricepere la detalii o vedem la pictarea complicatelor impletituri din parul lor blond.

Dansul gratiilor insa e "amenintat" de undeva de sus.
Cupidon (legat la ochi) tocmai a tintit spre cea din mijloc (Castitatea). Sageata de iubire o va transforma si pe ea intr-o indragostita.

BOTTICELLI - PRIMAVERA
- tempera pe panza
- timp: ~1480
- dimensiuni: 202 cm × 314 cm
- personaje: 9
- loc: Florenta, galeria Uffizi, sala 9