Edgar Degas - seria Balerinelor

"De ce pictati balerine ?" a fost intrebat Degas de colectionara americana Louisine Havemeyer (cumparatoare a multor tablouri ale sale). "Pentru ca numai la ele mai gasesc gesturile grecilor antici" - a raspuns acesta.
Cu alta ocazie a marturisit: "Mi se spune “pictorul balerinelor”, insa nu se stie ca pentru mine ele sunt un pretext pentru a picta tesaturi minunate si a reda miscarea".

Edgar Degas, considerat un reprezentat de seama al picturii impresioniste (desi nu suporta aceasta eticheta, spunanad mereu despre stilul sau ca este unul realist), a inceput sa fie pasionat de lumea baletului incepand cu anii '70 ai secolului XIX.
Salile de dans si scena au fost o sursa generoasa de inspiratie, ducand la realizarea catorva zeci de lucrari, de la simple schite, pana la tablouri elaborate.

Cel mai cunoscut din serie ("Clasa de balet") este inceput in 1872, abandonat o vreme, apoi finalizat in jurul anului 1876. Face parte (alaturi de multe alte lucrari ale lui Degas) din colectia muzeului Orsay, din Paris.
Muzeu al artelor moderne, amenajat in 1986 in fosta gara de pe malul Senei.

Abordarea lui Degas e de efect: alege un unghi neobisnuit, cu liniile de perspectiva mult spre dreapta, "plasand" privitorul undeva la marginea salii.
In jurul profesorului avem un spatiu gol, circular, amplificand si mai mult pozitia sa centrala in compozitie.

In stanga, avem doua tinere eleve, cele mai apropiate de ochii privitorului. Cea cu panglica verde priveste spre profesor, in timp ce isi face vant cu un evantai, cea cu panglica aurie face un gest care in mod normal ar fi lipsit de gratie (isi scarpina spatele), dar pictorul a ales aceasta ipostaza pentru efect, pentru un plus de realism al scenei.

Profesorul se numeste Jules Perot si era prieten cu pictorul de multi ani. Fara permisiunea lui, probabil Degas nu ar fi avut ocazia sa studieze de aproape aceste lectii si sa le transpuna apoi pe panza.
Bastonul de lemn (in care acum se sprijina in momentul de respiro) era folosit pentru a tine ritmul, lovind cu el in podea. Profesorul priveste spre balerina din dreptul oglinzii, dand o explicatie.

Reactiile fetelor din planul indepartat sunt dintre cele mai diverse. Cea cu panglica albastra isi priveste bratul, o alta isi aranjeaza floarea din par, alta isi maseaza gatul, cele de pe banca soptesc intre ele.

EDGAR DEGAS - CLASA DE BALET

- ulei pe panza
- timp: ~ 1876
- dimensiuni: 85 cm × 75 cm
- personaje: 19
- loc: muzeul Orsay, Paris

........................................................................

........................................................................

Acelasi unghi a fost folosit si la tabloul pictat in 1874: "Clasa de dans" (aflat la muzeul de arta din New York). Dar aici artistul a ales o compozitie dezechilibrata, aglomerand-o prea mult cu personaje.

Doar personajele centrale sunt armonizate destul de bine intre ele: profesorul (pictat in aceeasi pozitie ca in lucrarea anterioara), balerina de la oglinda (surprinsa in pozitia de echilibru numita "arabesque") si fata din prim plan, cu floare rosie in par, care intoarce spatele lectiei, privind spre stativul cu notatii muzicale. 

O compozitie mult mai echilibrata gasim la tabloul "Foaierul Operei" (printre primele lucrari terminate din seria balerinelor).
Scaunul si imensa oglinda impart sala in doua. In dreapta avem un profesor batand ritmul cu bastonul si un altul stand pe scaun, cu vioara in brate. Langa ei o fata isi face incalzirea printr-o fandare.
In partea stanga, o mica balerina asculta indicatiile, stand pe varfuri intr-o pozitie de echilibru.

Un alt tablou aflat la muzeul din New York ("Clasa de dans", din 1872), are o dispunere a personajelor diferita.
Cu profesorul in stanga salii (aici, stand sprijinit de pian, tinand ritmul cu ajutorul viorii).
Cu spatele la oglinda, o eleva isi desfasoara exercitiul, sub privirile profesorului si a catorva colege.
Altele isi fac inclazirea la bara orizontala, iar cele din spatele profesorului discuta intre ele.

Degas a pastrat pozitia profesorului si in "Repetitia" (aflat in SUA, la muzeul Fogg, care tine de Universitatea Harvard).
Doar ca aici profesorul coordoneaza un grup intreg de balerine, dansand sincron, surprinse intr-o pozitie de gratie.
Prin ferestrele imense patrunde o lumina calda, nu foarte puternica, dand stralucire albului costumelor, lumina reflectata si in podea, in imensul spatiu gol lasat de pictor in partea dreapta a lucrarii.

Pe langa repetitiile din sali de dans, avem si repetitii pe scena, in cateva lucrari, dintre care cea mai cunoscuta e cea de la muzeul Orsay. Pictata doar in tonuri de alb si cafeniu, desi exista si doua schite similare in care apar si culori vii.
Degas dovedeste din nou ca e un fin cunoscator al psihologiei miscarilor: reda o multitudine de stari si atitudini, fiecare balerina exprimand ori concentrarea si efortul, ori plictisul (observam o fata care se intinde si casca), ori oboseala (la fata care sta pe banca) sau curiozitatea.

Surprinzator, avem putine reprezentari ale balerinelor in plin spectacol, Degas fiind mult mai absorbit de scenele de la repetitii.
In tabloul "Muzicienii orchestrei" (din 1876), balerinele apar doar pe fundal, in lumina puternica a scenei, redate din doar cateva miscari de pensula. In prim plan (in cadru foarte strans) avem trei violoncelisti, totul aratand ca o fotografie de tip instantaneu facuta chiar din randul orchestrei.

Cateva pasteluri (printre care si "Dansatoare pe scena" de la muzeul Orsay) ne arata cate o balerina la final de spectacol, facand reverenta in fata publicului, momentul de glorie meritat dupa multele zile de exercitii istovitoare.

Jean Auguste Ingres - Baie turceasca

Unul dintre cele mai senzuale (si, prin urmare, unul dintre cele mai controversate) tablouri din istoria artei a fost pictat de Ingres la o varsta foarte inaintata.
Jean Auguste Dominique Ingres era trecut de 80 de ani cand a finalizat Baie Turceasca, o lucrare realizata in plina moda a orientalismului. Scriitori, poeti, dar mai ales pictori gasisera in lumea araba si nord-africana o sursa generoasa de inspiratie. 

Comanda pentru lucrare a venit din partea familiei Bonaparte (Napoleon III era in acel moment imparat), ca dar de nunta pentru printul Louis Napoleon. Tabloul a fost considerat prea senzual (dupa legenda, cea indignata a fost logodnica printului) si nu a fost achizitionat.
In schimb, diplomatul turc Khalid Bey (mare amator de arta franceza) l-a cumparat pentru colectia sa.
Dupa aproape jumatate de secol (in 1911) a ajuns sa fie expus la cel mai mare muzeu de arta al Frantei, Luvru.

Formatul initial era unul standard, dreptunghiular, abia dupa mai multi ani pictorul s-a gandit la o versiune circulara, in stilul facut cunoscut de Boticelli in Renasterea italiana.
Versiunea dreptunghiulara (din care s-a pastrat doar o fotografie) are o compozitie mai echilibrata. Cea rotunda o trunchiaza pe femeia din coltul drept, dar e un format care atrage mai repede atentia privitorului.

Spre deosebire de alti artisti cu care a fost contemporan, Ingres nu a calatorit niciodata intr-o tara orientala, asa ca a pictat totul fiind inspirat de alte lucrari similare, plus imaginatia proprie.

Pe fundal vedem un numar mare de femei venite sa se imbaieze, dar majoritatea au pielea alba si trasaturi europene. Doar patru prezente exotice intalnim in toata compozitia.
Tolanite pe divan, asista la un mic numar de dans pe ritmul tamburinei din mainile fetei cu trasaturi africane.

Si femeia din dreapta priveste la dansatoare, in timp ce doua servitoare ii ingrijesc parul. Criticii de arta au identificat-o ca fiind doamna Mary Montagu (sotia ambasadorului englez din Imperiul Otoman). Fragmente din scrierile ei despre experienta in Orient au fost copiata de Ingres in caietele sale. 

Un fragment copiat e fix descrierea unei bai turcesti pentru femei:
"Cred ca erau acolo peste 200 de femei. Femei frumoase si goale, in toate ipostazele...unele conversau, altele lucrau, altele beau cafea sau gustau serbet, intinse nonsalant, in timp ce tinere servitoare le impleteau parul in forme fantastice."

Ingres nu a beneficiat de modele pentru a-i poza nud pentru acest tablou, asa ca a refolosit multe dintre vechile sale desene sau chiar tablouri.
Femeia care sta cu spatele este preluata din lucrarea "Femeie care se imbaiaza" (din 1808), doar ca acum i-a adaugat un instrument muzical (o mandola) in brate si i-a schimbat si pozitia picioarelor.

In prim plan, dar in dreapta, femeia intinsa pe perna albastra (alaturi de alte doua femei, imbratisate intr-un gest destul de erotic) are trasaturile sotiei pictorului (Madeleine Chapelle), pe care a desenat-o de atatea ori la tinerete.
Toate trupurile din prim plan sunt scaldate intr-o lumina aurie, cu un aer ireal, ca si cum nu ar fi intr-o incapere inchisa, ci sub un soare puternic de vara.

JEAN AUGUSTE INGRES - BAIE TURCEASCA

- ulei pe panza
- timp: ~ 1852-1862
- dimensiuni: 108 cm × 110 cm
- personaje: 8 in prim plan, 16 pe fundal
- loc: muzeul Luvru, Paris

Titian - Iubire sacra, iubire profana

Titian, pictorul cel mai cunoscut al Venetiei, a lasat o colectie impresionanta de lucrari, pictand pana la o varsta inaintata.
Am ales sa scriu (si nu e lucru usor) despre o lucrare al carei subiect nu e pe deplin elucidat.
Pictorul nu a lasat nicio indicatie scrisa, asa ca, dupa moartea lui si pana azi, specialistii au incercat sa identifice tema, personajele, sensul tabloului.
Nu i se stie nici macar titlul original, asa ca azi e cunoscut doar dupa o interpretare acceptata de mai multi critici de arta:  Amor Divino e Amor Profano (Iubire sacra, iubire profana).

Concret stim doar perioada in care a fost pictata (in jurul anului 1514), cel care a comandat lucrarea  (Niccolo Aurelio - secretar important in Venetia) si scopul (ca dar de nunta).
Dupa aproape un secol lucrarea a fost cumparata de familia Borghese, si face si azi parte din colectia aflata la Roma (la celebra Galerie Borghese).

Fundalul tabloului este inchis in partea centrala (de catre vegetatie si personajele de prim plan) dar pe laterale are o profunzime adanca.
In partea stanga vedem case cu etaj (spre care duce o carare serpuita) si un turn de piatra.

In dreapta avem un lac, alte case si turla ascutita a unei biserici. Dincolo de turla vedem vai si coline invaluite in ceata.
Pe malul lacului, doi vanatori calare incearca sa vaneaze (ajutati de ogari) un iepure, la doi pasi de o turma de oi.

Spuneam ca subiectul lucrarii nu e cu adevarat clarificat.
Cine sunt cele doua prezente feminine ?
Cea din stanga are cateva atribute ale unei mirese: rochia alba, coronita din flori de mirt (si, sa nu uitam, aceasta lucrare a fost pictata ca dar de nunta).
Alta interpretare (care da si titlul neoficial al tabloului) ar fi personificarea ideii de iubire profana, in contrast cu cea divina.

In mijloc avem alt mister: daca micul copil cu aripioare poate fi usor identificat ca fiind Cupidon, bazinul in care agita apa ridica semne de intrebare.
De ce are forma unui sarcofag antic ? Si ce semnificatie are basorelieful ? Un cal, siluete nud si o scena violenta. Singurul element clar este emblema lui Niccolo Aurelio (cel care a comandat lucrarea).

In dreapta, cu o mantie rosie si trupul dezgolit, a doua prezenta feminina e si ea invaluita in mister !
Sa fie zeita Venus, zeita iubirii si a senzualitatii ? Venita sa asiste la casatoria viitoarei mirese ?

Dincolo de semnificatii, admiram maiestria cu care sunt pictate cele doua femei, fiecare trasatura si amanunt fiind redate perfect, iar culorile sunt puse intr-un contrast lipsit de stridenta (mantia rosie alaturi de verdele vegetatiei, parul auriu alaturi de albastrul pal al cerului).

Observam ca cele doua femei sunt identice la chip (acelasi model pozand pentru fiecare, probabil fiica pictorului, Lavinia, prezenta in mai multe lucrari ale sale). 

TITIAN - IUBIRE SACRA, IUBIRE PROFANA

- ulei pe panza
- timp: 1514
- dimensiuni: 118 cm × 279 cm
- personaje: 3 (plus alte 10 pe fundal)
- loc: galeria Borghese, Roma

Frederic Leighton - Hercules luptand cu moartea

Subiectele mitologice au fost marea pasiune a lui Frederic Leighton si principala sa sursa de inspiratie (tabloul prezentat in articolul precedent fiind mai degraba o raritate in opera sa). 

Hercules luptand cu moartea e o tema care n-a fost prea des ilustrata, desi e o scena cu adevarat generoasa.
Leighton s-a gandit sa abordeze tema la apogeul carierei, in jurul anului 1871, intr-o lucrare de mari dimensiuni, care astazi se afla in SUA, la muzeul din orasul Hartford.

Desenul pregatitor ne arata ca artistul a gandit bine compozitia, nelasandu-se dus de inspiratii de moment, cum era specific multor artisti contemporani cu el. 

Cum a ajuns Hercule sa se lupte cu insasi Moartea ?
Legenda spune ca regele Admetus (al cetatii Pherae) a vanat (cu ajutorul zeului Apollo) un leu, dar a uitat sa ofere ofrande zeitei vanatorii (Arthemis). Aceasta l-a condamnat la moarte, dar sotia lui Admetus, frumoasa Alcestis, s-a oferit Mortii in locul sau.
Hercules, pe atunci oaspete la palatul sotilor, a fost infuriat de moartea printesei si s-a luat la lupta cu Thanatos (personificarea Mortii).

In stanga lucrarii, pictorul amplaseaza o aglomerare de personaje. Un barbat (cel mai probabil Admetus), alaturi de tinere fete, priveste spre scena luptei. Trecuti de la momentul jelirii printesei la momentul in care sunt ingroziti de aparitia Mortii, si apoi la momentul uimirii ca Moartea e dominata de puterea lui Hercules.

In centru, pe fondul cerului albicios, ii avem pe parintii fetei, si ei avand aceeasi reactie. Pozitiile trupurilor, incordate la maxim, amintesc de stilul lui Michelangelo, pe care Leighton il admira profund.

Privind cu atentie vesmintele, observam ca faldurile abia se mai vad - pictorul folosind (cel putin pentru albastru si nuante de roz si oranj) pigmenti care nu s-au pastrat atat de bine odata cu trecerea timpului.

Mai jos, intinsa pe patul funerar (de un alb stralucitor), printesa Alcestis pare o statuie din ceara.
Surorile ei stau langa ea, una privind uimita la scena luptei, tinandu-si in brate sora cazuta in lesin.

In extrema dreapta, cu fiecare muschi incordat, "imbracat" doar cu o piele de leu, Hercules a prins ca intr-un cleste bratele lui Thanatos (Moartea).
Moartea a fost pictata de Leighton cu o piele cenusiu-verzuie, aripi mari negre si ochi lipsiti de iris. O aparitie fantomatica, terifianta, dar care nu se poate masura cu puternicul semi-zeu.

Legenda lui Alcestis se termina cu un deznodamant fericit: victoria lui Hercules ii va determina pe zei sa o readuca la viata.

FREDERIC LEIGHTON - HERCULES LUPTAND CU MOARTEA

- ulei pe panza
- timp: 1871
- dimensiuni: 132 x 265 cm
- personaje: 14
- loc: SUA, Hartford, Wadsworth Atheneum

Frederic Leighton - Madonna lui Cimabue

Artist total (pictor, desenator, sculptor), englezul Frederic Leighton s-a bucurat de multa popularitate la vremea sa, faima sa palind odata cu aparitia curentelor moderne de arta, total diferite de stilul academist in care a excelat acesta. 

Madonna lui Cimabue (avand peste 5 metri in lungime si aproape 50 de persoanje) reprezinta lucrarea lui cea mai complexa, dar si cea mai apreciata, facand senzatie la expozitia Academiei Regale de Arta din 1855.
A fost achizitionata chiar de catre regina Victoria pentru colectia regala.
Abia din 1988 a fost imprumutata marelui muzeu din Londra, National Gallery, unde poate fi vazuta de vizitatori.

Inainte de a observa detaliile, trebuie sa lamurim titlul: cine a fost Cimabue ?
Cunoscut si ca Cenni di Pepo, Cimabue a fost un simbol al Florentei, un pictor care a activat in secolul XIII, al carui stil face legatura dintre vechiul stil bizantin si stilul Renasterii timpurii.
In lucrarea lui Leighton, una dintre picturile lui Cimabue (Santa Trinita Maesta) e purtata de multime prin oras, de la atelier pana la biserica unde va fi expusa.

La fereastra cladirii din stanga, langa steagul galben fluturand, vedem o tanara familie. Un prunc e tinut in brate, iar el tine in mana o floare, in timp ce barbatul se uita la defilarea din strada. 

In stanga avem o aglomerare de nu mai putin de 22 de personaje. Unele pictate in cele mai mici detalii, altele abia isi ivesc cate un fragment de chip.
Desi ingramadite, personajele pot fi grupate dupa haine, varste si gesturi.
Observam un grup de oameni ai Bisericii, cu haine aurite si tunsoarea specifica, un grup de tinere doamne (cu capetele apropiate, de parca isi soptesc ceva), un cuplu (in care tanarul barbat, cu haina alba si mantie rosie citeste de pe un pergament) si patru muzicieni (unul cantand la tamburina, doi la instrumente asemanatoare viorii, iar tanara fata la un dulcimer).

In fata preotilor avem trei copii, un baiat purtand o cruce mare aurie, si doua fete care presara flori in calea alaiului.

In partea opusa a lucrarii, primul care ne atrage privirea este personajul calare: este Charles de Anjou, rege peste Sicilia si Neapole, aliat al papei Urban IV, conducator de seama in Cruciade.
In prim plan, lipit de zid, oarecum distant de procesiune, il avem pe Dante Alighieri, cea mai cunoscuta personalitate a epocii. Poetul care si-a imaginat o calatorie in Infern, Purgatoriu si Paradis in a sa "Divina Comedie".

In fata regelui avem curteni, dar si artisti ai Florentei, cu straiele pictate in culori vii, in diferite nuante de rosu.
Alti sase artisti duc pe umeri icoana pictata pe lemn, iar copiii arunca petale la picioarele lor.

In centru, Leighton l-a amplasat pe insusi Cimabue, pictorul care va oferi bisericii Santa Maria Novella lucrarea sa.
Cu haine de un alb stralucitor, cu o cununa de lauri pe cap, pare o figura desprinsa din basme.
De mana il tine pe tanarul sau ucenic, Giotto, viitorul mare pictor, considerat piatra de temelie a stilului Renascentist.

FREDERIC LEIGHTON - MADONNA LUI CIMABUE

- ulei pe panza
- timp: 1855
- dimensiuni: 222 cm × 521 cm
- personaje: ~ 48
- loc: Londra, National Gallery

Mihaly Munkacsy - Trilogia Patimilor

Pentru articolul din saptamana Pastelui aveam zeci de optiuni de tablouri (mai ales din perioada Renasterii si cea a Barocului).
Alegerea a fost trilogia Patimilor, realizata de pictorul maghiar Mihaly Munkacsy.

Trei momente cheie din Noul Testament, pictate intre anii 1880 si 1896, de dimensiuni mari, parte a galeriei nationale din Budapesta (aflata in cladirea castelului de pe malul Dunarii).

Prima lucrare (terminata in 1881) a fost "Isus in fata lui Pilat" si s-a bucurat de un succes imens, motiv pentru pictor de a lucra la o continuare si apoi la inca una.

In Biblie (in Evanghelia dupa Luca) scena e descrisa astfel:
Pilat i-a chemat laolalta pe conducatorii preotilor, pe conducatori si pe popor si le-a zis:
– Mi L-ati adus pe Omul Acesta, ca pe Unul Care duce in ratacire poporul.
Si iata ca eu L-am cercetat inaintea voastra, dar n-am gasit în Omul Acesta nici un lucru de care sa fie vinovat, asa cum L-ati acuzat voi.
Si nici Irod nu L-a gasit vinovat, pentru ca ni L-a trimis inapoi.
Iata deci ca n-a facut nimic vrednic de moarte.
Asadar, dupa ce-L voi pedepsi, il voi elibera!

Este remarcabil realismul cu care pictorul a zugravit aceasta scena.
Zeci de oameni manifestand revolta, acuzarea, dar fiecare in alt mod: de la cei cu gesturi marunte care susotesc intre ei, pana la explozia de gesturi largi si zbierete (precum tanarul cu camasa alba cu ambele maini aruncate in aer si cel din fundal, urcat pe umerii altora, aratand cu degetul ca o sageata). 

Soldatul (infatatisat cu spatele la noi) tine multimea in frau cu sulita (pe post de bariera).
Langa el sta Isus: arestat in gradina Ghetsimani, adus cu mainile legate pentru a fi judecat de reprezentantul Imperiului.

Pilat (pictat in extremitatea dreapta a tabloului) asculta ingandurat, in timp ce e inconjurat de preotii si dregatorii din Ierusalim.
Cel cu haina rosie si brau auriu il masoara cu privirea pe Isus, iar cel aflat la baza treptelor isi striga acuzele, cu bratele larg desfacute.

..............................................................................

..............................................................................

A doua lucrare (Ecce Homo) infatiseaza scena cand multimea respinge intentia lui Pilat de eliberare.

Insa ei au strigat cu totii:
– La o parte cu Acesta! Elibereaza-ni-l pe Baraba!
Acesta fusese aruncat în închisoare pentru o rascoala care avusese loc în cetate si pentru crima.  
Pilat le-a vorbit din nou, vrand sa-L elibereze pe Isus, insa ei strigau:
– Rastigneste-L! Rastigneste-L!
El le-a zis a treia oara:
– Dar ce rau a facut Acesta? Eu n-am gasit în El nici un lucru vrednic de moarte! Asadar, dupa ce-L voi pedepsi, il voi elibera!
Dar ei au continuat sa strige tot mai tare si sa-i ceara sa fie rastignit. Si strigatele lor (si ale conducatorilor preotilor) au biruit.

Desi decorul e schimbat, pictorul pastreaza pozitia multimii in stanga compozitiei.
Vedem aici o aglomerare de oameni de toate varstele, si aceleasi izbucniri de furie ca in scena precedenta.
Toate detaliile sunt pictate atat de atent, incat avem senzatia ca simtim vibratia gesturilor si a strigatelor.

Doar cateva personaje din prim plan se diferentiaza de multimea infuriata: batrana din stanga (cu un gest de renuntare si privirea intoarsa de la podium), tanara mama (cu un copil in brate si altul agatat de haina ei) si adolescentul (cu haina albastra) care priveste mirat la ce se intampla in fata lui.

In dreapta avem soldatii romani (care impiedica multimea sa avanseze spre trepte, unul avand varful sulitei indreptat spre gloata).
Sus, intre coloanele de marmura, guvernatorul Pilat e pictat chiar in momentul in care isi rosteste replica (relatata in Evanghelia dupa Ioan): Ecce Homo !! (Iata Omul).

................................................................................

................................................................................

Ultimul tablou din trilogie ilustreaza cea mai dramatica scena: rastignirea !!
Mai exact, momentul cand cerul se intuneca si pamantul se cutremura, asa cum putem citi si in Biblie (evanghelia dupa Luca):

Si era cam pe la ceasul al saselea si s-a facut întuneric peste toata tara pâna la ceasul al noualea.
Si soarele s-a intunecat si perdeaua Templului s-a rupt prin mijloc.
Si Isus, strigand cu glas tare, a spus: „Tata, in mainile Tale imi incredintez duhul!” Si, spunand aceasta, si-a dat duhul.
Si centurionul, vazand ce s-a întamplat, il glorifica pe Dumnezeu, spunand: „In adevar, Omul acesta era drept”.
Si toate multimile care au venit impreuna la privelistea aceasta, dupa ce au vazut cele întamplate, se intorceau batandu-se in piept.
Si toti cunoscutii Lui si femeile care-L urmasera din Galileea stateau departe, privind aceasta.

Cei care au asistat la cumplitul act al crucificarii, parasesc (unii infricosati, altii mai ganditori) acest varf de stanca (numit Golgota) pentru a se intoarce in oras.
Pe fundalul intunecat (un cer cu tuse negre, albastre si verzui, cu o spartura de nori prin care se vad ultimele raze aurii de soare) toate personajele par sa straluceasca.
Totul pare pus sub lumina unui reflector, ca o scena de teatru, pictorul alegand cele mai vii colori pentru vesminte.

Cele trei cruci sunt dispuse intr-un semicerc, si nu paralele (cum sunt pictate in majoritatea lucrarilor cu acest subiect).
Cei doi talhari sunt prinsi de cruce cu legaturi de sfoara, doar Isus are trupul prins in cuie.
Desupra capului sta inscriptia I.N.R.I. (Iesus Nazarenus Rex Iudaeorum), asa cum e mentionat si in evenghelie:
Si deasupra Lui era o inscriptie scrisa cu litere grecesti, latinesti si evreiesti: „Acesta este Imparatul iudeilor”

Pentru pictarea grupului de la baza crucii, artistul a ales Evanghelia dupa Ioan (in celelate texte, numarul femeilor fiind diferit):
Si stateau, langa crucea lui Iisus, mama Lui si sora mamei Lui, Maria lui Cleopa, si Maria Magdalena.
Deci Iisus, vazand pe mama Sa si pe ucenicul pe care Il iubea stand alaturi, a zis mamei Sale: Femeie, iata fiul tau!

La o oarecare distanta, alte trei personaje privesc la grupul indurerat.
Cel cu mantie caramizie exprima spaima (cu capul ridicat si mainile departate).
In schimb, slujbasul cu scara (cel ce s-a ocupat fizic de actul crucificarilor) si soldatul roman din dreapta par indiferenti. Pentru ei e doar o alta zi grea de munca, nu par a intelege importanta a ceea ce se petrece sub ochii lor.

MIHALY MUNKACSY - PATIMILE

- ulei pe panza
- timp: 1881-1896
- dimensiuni: 417 cm x 636 cm
- loc: Budapesta, galeria nationala

Carl Smith - Prima comuniune

Am ales sa incep primavara cu un articol despre o pictura care m-a fascinat de cand am vazut-o prima data (pe internet, acum mai bine de 15 ani).
Pictorul (Carl Frithjof Smith, un norvegian care a lucrat in Germania antebelica) nu a creat foarte mult (fiind dedicat activitatii de profesor la Weimar), dar, macar pentru acest minunat tablou, merita aprecierea iubitorilor de arta.

Surprinzator, lucrarea (facuta in tinerete, in jurul varstei de 30 de ani) nu se afla in Germania, ci in Italia, la muzeul din Trieste (oras-port aflat in partea balcanica a Italiei).

Subiectul se potriveste perfect si cu perioada in care ne aflam: inceputul primaverii, si apropierea sarbatorilor.
Prima comuniune (sau impartasanie) se refera la unul dintre cele mai importante evenimente din lumea catolica (dar si protestanta). Daca in ritualul ortodox, copiii primesc impartasania inca de cand sunt foarte mici, in traditia catolica se practica acest lucru la varsta pre-adolescentei.

Pictorul a ales sa ilustreze nu momentul slujbei, ci momentul de la iesirea din biserica.
Vedem, pe treptele bisericii vechi de piatra si pe straduta alaturata, un grup de fete in jurul varstei de 12 ani, traind emotia acestui eveniment important din viata lor.

Personajele masculine aproape ca lipsesc in acest tablou: am avut in cadrul precedent un barbat care tocmai isi pune palaria pe cap (probabil parintele uneia dintre fete).
Iar in dreapta observam un bunic (cu joben si perciuni imensi, dupa moda vremii) care isi intampina nepoata.
O alta nepoata, cu mult mai mica, il tine pe batran de mana si priveste fascinata la ce se petrece in jur.
Scufia si salul ei, de un rosu aprins, reprezinta o pata de culoare in toata aceasta masa de alb  si cenusiu.

Pe fundal, alte fete iesite de la slujba se indreapta si ele spre parintii care le asteapta pe stradutele adiacente.

In stanga, la baza scarilor, o batrana (cu biblia in mana) vorbeste cu fata cu sal portocaliu si panglica albastra in par.
O copila (cu haina albastra, cu spatele la privitori) incearca sa vanda mici buchete de flori.

Grupul principal de fete e pictat cu o maiestrie iesita din comun.
Toate detaliile de vestimentatie (coronitele de flori, rochiile albe, dantela) dar mai ales detaliile de chip si expresie sunt redate cu acuratete maxima.
Totul exprima ideea de emotie, inocenta.

Fetele din spate au o expresie sfioasa, cea din dreapta se uita cu curiozitate spre cea de langa ea, iar copila din prim plan priveste inainte, cu ochii ei mari si negri, de parca ne-ar fixa chiar pe noi, cei ce admiram acest tablou.

CARL FRITHJOF SMITH - PRIMA COMUNIUNE

- ulei pe panza
- timp: 1892
- dimensiuni: 136 x 183 cm
- personaje: 30
- loc: muzeul Rovoltella, Trieste