Thomas Cole - Epocile imperiului

Istoria omenirii a cunoscut multe civilizatii, regate si imperii, care au inflorit, s-au extins, au decazut, apoi s-au destramat.
Multi istorici au studiat etapele prin care trece o civilizatie, de la inceputuri pana la disparitie.
Pictorul englez Thomas Cole a dedicat o serie de lucrari (numita "The Course of Empire") in care ne arata istoria unui loc, trecand prin toate etapele de civilizatie. 

Cole a lucrat cea mai mare parte a vietii sale in SUA, prin urmare majoritatea lucrarilor sale se afla aici, inclusiv cele din aceasta remarcabila serie (la care a lucrat intre 1833 si 1836).
Pot fi admirate la New York, la muzeul Historical Society, de langa Central Park.

In primul tablou din ciclu (intitulat "The Savage State"), Thomas Cole ne prezinta locul in care va inflori o viitoare civilizatie: un golf, pe mal de mare, inconjurat de padure deasa, cu un munte stancos pe fundal, cu partea abrupta spre apa marii.
Pictorul se dovedeste a fi un peisagist dintre cei mai priceputi, toate elementele (stancile, frunzisul, norii, ceata, dar mai ales lumina) fiind redate cu mare precizie si rafinament.

Privind mai in detaliu, descoperim si prezenta umana: un trib de vanatori.
Plecati zilnic prin padurile din jur, pentru a procura hrana, vanatorii ajung pe seara in poiana mare, unde si-au ridicat colibele.

In al doilea tablou recunoastem cateva elemente de peisaj, deja familiare: golful si varful ascutit de munte.
De data asta golful nu mai e invaluit in ceata si putem privi mai bine si muntii din planul indepartat.

In planul mai apropiat vedem insa principala schimbare: cea care tine de oameni.
Dupa mai multe generatii, colibele au fost inlocuite cu constructii de piatra (vedem chiar un templu in care arde o ofranda).
Vanatoarea a fost in mare parte abandonata, in favoarea pamantului cultivat si al pastoritului (acesta tablou purtand si titlul "The Pastoral State").
In mitologie, o astfel de epoca era considerata una de deplina armonie, lipsita de mari conflicte, dar plina de prosperitate.

A treia lucrare,"The Consummation of Empire" (fiind si singura de dimensiuni diferite, fiind cu cativa centimetri mai mare) face un salt si mai mare in timp.
Golful a devenit un port, al unui imperiu maret. Varful de munte abia se mai vede de cladirile inalte ale orasului.

Desi pictorul a vrut sa prezinte ideea generala de civilizatie, recunoastem clar inspiratia din cultura si arhitectura greco-romana. Cladirile impunatoare, sprijinite de coloane uriase, cu fatadele sculptate.
Albul cladirilor straluceste in lumina soarelui, la fel si statuile din aur (simbol al prosperitatii acestui oras-port).

Golful e plin de corabii, malul e ticsit de lume, atmosfera e una de sarbatoare, lipsita de orice grija.

In total contrast, urmatorul episod (numit "Destruction") arata decaderea.
Prosperitatea si opulenta nu puteau dura la nesfarsit, imperiul (prin urmare si portul ilustrat aici) isi pierde puterea si intra intr-o perioada neagra.

Cole picteaza o scena tragica, portul fiind invadat de o armata straina, care distruge totul fara mila.
Palatele si templele (care erau mandria portului) sunt acum in flacari, fumul gros amestecandu-se in aer cu norii grei de furtuna.
Uriasa statuie a unui razboinic, care se inalta semeata pe malul portului, e acum lipsita de o mana si de cap.
La picioarele colosului vedem lupte crancene si sange siroind pe blocul de piatra.

Capul statuii zace strivit mai jos de piedestal, alaturi de trupurile sfartecate ale locuitorilor.
Mai departe, pe pod, vedem nucleul luptelor, inclestarea celor doua armate.

Pe piedestal observam si semnatura pictorului, alaturi de anul finalizarii acestei impresionante lucrari: T.COLE 1836.

Odata distrus de invadatori, portul nu isi mai revine la viata.
Ultimul tablou (intitulat "Desolation") arata un loc parasit de oameni, recastigat de vegetatie (crescuta abundent).
Doar ruinele (o fatada de palat, cateva arcade de pod si coloana din prim plan) amintesc de gloria trecuta a orasului.

In dreapta, vedem din nou varful ascutit de munte (reperul principal din intreaga serie), pe fundalul unui cer inchis la culoare, aproape de ora apusului.
Moment ales special de catre pictor, simbolizand nu doar finalul unei zile, dar si cel al acestui loc.

THOMAS COLE - EPOCILE IMPERIULUI

- ciclu de cinci tablouri
- timp: 1833-1836
- dimensiuni: 100 cm x 151 cm
- loc: muzeul Historical Society, New York

Frederic Leighton - Hercules luptand cu moartea

Subiectele mitologice au fost marea pasiune a lui Frederic Leighton si principala sa sursa de inspiratie (tabloul prezentat in articolul precedent fiind mai degraba o raritate in opera sa). 

Hercules luptand cu moartea e o tema care n-a fost prea des ilustrata, desi e o scena cu adevarat generoasa.
Leighton s-a gandit sa abordeze tema la apogeul carierei, in jurul anului 1871, intr-o lucrare de mari dimensiuni, care astazi se afla in SUA, la muzeul din orasul Hartford.

Desenul pregatitor ne arata ca artistul a gandit bine compozitia, nelasandu-se dus de inspiratii de moment, cum era specific multor artisti contemporani cu el. 

Cum a ajuns Hercule sa se lupte cu insasi Moartea ?
Legenda spune ca regele Admetus (al cetatii Pherae) a vanat (cu ajutorul zeului Apollo) un leu, dar a uitat sa ofere ofrande zeitei vanatorii (Arthemis). Aceasta l-a condamnat la moarte, dar sotia lui Admetus, frumoasa Alcestis, s-a oferit Mortii in locul sau.
Hercules, pe atunci oaspete la palatul sotilor, a fost infuriat de moartea printesei si s-a luat la lupta cu Thanatos (personificarea Mortii).

In stanga lucrarii, pictorul amplaseaza o aglomerare de personaje. Un barbat (cel mai probabil Admetus), alaturi de tinere fete, priveste spre scena luptei. Trecuti de la momentul jelirii printesei la momentul in care sunt ingroziti de aparitia Mortii, si apoi la momentul uimirii ca Moartea e dominata de puterea lui Hercules.

In centru, pe fondul cerului albicios, ii avem pe parintii fetei, si ei avand aceeasi reactie. Pozitiile trupurilor, incordate la maxim, amintesc de stilul lui Michelangelo, pe care Leighton il admira profund.

Privind cu atentie vesmintele, observam ca faldurile abia se mai vad - pictorul folosind (cel putin pentru albastru si nuante de roz si oranj) pigmenti care nu s-au pastrat atat de bine odata cu trecerea timpului.

Mai jos, intinsa pe patul funerar (de un alb stralucitor), printesa Alcestis pare o statuie din ceara.
Surorile ei stau langa ea, una privind uimita la scena luptei, tinandu-si in brate sora cazuta in lesin.

In extrema dreapta, cu fiecare muschi incordat, "imbracat" doar cu o piele de leu, Hercules a prins ca intr-un cleste bratele lui Thanatos (Moartea).
Moartea a fost pictata de Leighton cu o piele cenusiu-verzuie, aripi mari negre si ochi lipsiti de iris. O aparitie fantomatica, terifianta, dar care nu se poate masura cu puternicul semi-zeu.

Legenda lui Alcestis se termina cu un deznodamant fericit: victoria lui Hercules ii va determina pe zei sa o readuca la viata.

FREDERIC LEIGHTON - HERCULES LUPTAND CU MOARTEA

- ulei pe panza
- timp: 1871
- dimensiuni: 132 x 265 cm
- personaje: 14
- loc: SUA, Hartford, Wadsworth Atheneum

Frederic Leighton - Madonna lui Cimabue

Artist total (pictor, desenator, sculptor), englezul Frederic Leighton s-a bucurat de multa popularitate la vremea sa, faima sa palind odata cu aparitia curentelor moderne de arta, total diferite de stilul academist in care a excelat acesta. 

Madonna lui Cimabue (avand peste 5 metri in lungime si aproape 50 de persoanje) reprezinta lucrarea lui cea mai complexa, dar si cea mai apreciata, facand senzatie la expozitia Academiei Regale de Arta din 1855.
A fost achizitionata chiar de catre regina Victoria pentru colectia regala.
Abia din 1988 a fost imprumutata marelui muzeu din Londra, National Gallery, unde poate fi vazuta de vizitatori.

Inainte de a observa detaliile, trebuie sa lamurim titlul: cine a fost Cimabue ?
Cunoscut si ca Cenni di Pepo, Cimabue a fost un simbol al Florentei, un pictor care a activat in secolul XIII, al carui stil face legatura dintre vechiul stil bizantin si stilul Renasterii timpurii.
In lucrarea lui Leighton, una dintre picturile lui Cimabue (Santa Trinita Maesta) e purtata de multime prin oras, de la atelier pana la biserica unde va fi expusa.

La fereastra cladirii din stanga, langa steagul galben fluturand, vedem o tanara familie. Un prunc e tinut in brate, iar el tine in mana o floare, in timp ce barbatul se uita la defilarea din strada. 

In stanga avem o aglomerare de nu mai putin de 22 de personaje. Unele pictate in cele mai mici detalii, altele abia isi ivesc cate un fragment de chip.
Desi ingramadite, personajele pot fi grupate dupa haine, varste si gesturi.
Observam un grup de oameni ai Bisericii, cu haine aurite si tunsoarea specifica, un grup de tinere doamne (cu capetele apropiate, de parca isi soptesc ceva), un cuplu (in care tanarul barbat, cu haina alba si mantie rosie citeste de pe un pergament) si patru muzicieni (unul cantand la tamburina, doi la instrumente asemanatoare viorii, iar tanara fata la un dulcimer).

In fata preotilor avem trei copii, un baiat purtand o cruce mare aurie, si doua fete care presara flori in calea alaiului.

In partea opusa a lucrarii, primul care ne atrage privirea este personajul calare: este Charles de Anjou, rege peste Sicilia si Neapole, aliat al papei Urban IV, conducator de seama in Cruciade.
In prim plan, lipit de zid, oarecum distant de procesiune, il avem pe Dante Alighieri, cea mai cunoscuta personalitate a epocii. Poetul care si-a imaginat o calatorie in Infern, Purgatoriu si Paradis in a sa "Divina Comedie".

In fata regelui avem curteni, dar si artisti ai Florentei, cu straiele pictate in culori vii, in diferite nuante de rosu.
Alti sase artisti duc pe umeri icoana pictata pe lemn, iar copiii arunca petale la picioarele lor.

In centru, Leighton l-a amplasat pe insusi Cimabue, pictorul care va oferi bisericii Santa Maria Novella lucrarea sa.
Cu haine de un alb stralucitor, cu o cununa de lauri pe cap, pare o figura desprinsa din basme.
De mana il tine pe tanarul sau ucenic, Giotto, viitorul mare pictor, considerat piatra de temelie a stilului Renascentist.

FREDERIC LEIGHTON - MADONNA LUI CIMABUE

- ulei pe panza
- timp: 1855
- dimensiuni: 222 cm × 521 cm
- personaje: ~ 48
- loc: Londra, National Gallery

Lawrence Alma-Tadema - Baile din Caracalla

Am inceput primavara cu o lucrare a lui Lawrence Alma-Tedema si revin cu drag la acest pictor (care pe mine m-a impresionat de fiecare data).

Daca in articolul precedent (despre Francois Flemeng) am vazut o scena de scaldat a doamnelor din perioada baroca, acum vom vedea una specifica Romei Antice.

Baile din Caracalla (pictata in 1899 si aflata, din cate stiu, intr-o colectie privata) ne duce cu imaginatia intr-una dintre cele mai mari bai publice ale Romei (construita in vremea imparatului Septimius Severus, si aflata in uz cateva sute de ani, chiar si dupa caderea imperiului).

Ruinele bailor sunt vizitate in fiecare an de turisti, impresionati mai ales de dimensiunea complexului (intins pe 25 de hectare).

Formatul tabloului (inalt, vertical) e unul dintre cele mai uzitate de Alma-Tadema.
Asta ii permite impartirea in doua planuri distincte a scenelor prezentate.

In plan departat, privind in detaliu, observam sala mare a bailor, cu doua mari bazine pentru scaldat, unul pentru barbati si unul (cel mai apropiat de privirea noastra) in care inoata femeile.
Nu exista pudoare, vremurile antice fiind vestite pentru atitudinea liberala in ceea ce priveste corpul nud si senzualitatea.

Desi persoanjele sunt schitate sumar, ele exprima perfect atmosfera bailor (acest loc de relaxare, placere si socializare).
Undeva in dreapta tabloului, un tanar baiat (neavand mai mult de 14 ani) priveste curios (intins pe marginea bazinului) spre grupul femeilor din apa, spre amuzamentul acestora.

In prim plan avem trei tinere care stau de vorba, inca imbracate in vesminte de strada.
Nu stim ce spune fata din stanga, ascultata cu atata atentie de celelelte doua, dar stim cu cata delicatete le-a pictat Tadema, fiecare detaliu fiind redat perfect.
Parul carliontat prins in coc, trasatuirle chipurilor, gesturile, faldurile in tonuri deschise cu nuante de verde si galben, nimic nu a fost neglijat de genialul pictor.

.........................................................

.........................................................

Lawrence Alma-Tadema revine la tema bailor romane 10 ani mai tarziu, in tabloul (aflat azi la muzeul Tate din Londra) numit A favourite custom (nu i-am gasit o traducere potrivita in romana).

De data asta avem o sala de baie numai cu personaje feminine, atat cele din zona departata (socializand intinse pe bancutele din marmura) cat si cele ce se scalda in bazin.

Maiestria pictorului e din nou la cote inalte, daca privim felul cum a redat atat delicatetea chipurilor cat si lumina care se reflecta pe pielea uda, undele de pe suprafata bazinului si semitransparenta apei, care ascunde si dezvaluie in acelasi timp trupurile fetelor.

LAWRENCE ALMA TADEMA - BAILE DIN CARACALLA

- ulei pe panza
- timp: ~ 1899
- dimensiuni:  95.3 x 152.3 cm
- personaje: 3 (in prima plan) + alte 30 (in fundal)
- loc: colectie privata

Herbert Draper - Ulysse si sirenele

Ramanem la mitologia greaca, pentru o alta lucrare a englezului Herbert Draper.
De data asta un episod din Odiseea, in care eroul grec al razboiului troian incearca sa-si gaseasca drumul catre casa: regatul Ithaca.

Ulysses si sirenele reprezinta doar una dintre multele incercari prin care trece eroul in calatoria sa (care a durat 20 de ani).
Dupa ce a scapat din insula vrajitoarei Circe, Ulysse si echipajul sau vor trece prin apele unde salasluiesc sirenele.

Stiind ca glasul sirenelor poate innebuni orice barbat, facandu-l sa sara in valuri dupa ele, Ulysse isi va sfatui oamenii sa-si acopere urechile cu ceara.
Fiind totusi chinuit de curiozitate, va decide ca el sa nu-si acopere urechile - in schimb, va ordona echipajului sa-l lege bine de catarg, pentru a le putea auzi cantecul, fara a fi ispitit sa sara in apa si sa piara inecat.

Exista doua variante ale acestei lucrari: prima face parte din colectia galeriei Ferens, din orasul Kingston.
A doua (de dimensiuni mai reduse) poate fi vazuta la galeria de arta din Leeds.

Draper a ales sa picteze sirenele in plina metamorfoza: cea de jos (fiind inca in apa) are coada de peste, cele urcate pe corabie capatand trup complet de femeie.
Daca nu le putem auzi glasurile, pictorul ne sugereaza ideea de ispita prin senzualitatea lor.
Trupuri zvelte, dezgolite, cu pielea alba si stralucitoare (in contrast cu pielea arsa de soare a marinarilor).

In corabie putem vedea echipajul: incordati la maxim, vaslind cu forta, pentru a iesi cat mai repede din teritoriul sirenelor.
Dupa expresia chipurilor putem observa un amanunt important: marinarii nu le vad pe sirene !!
Ele sunt doar personificarea glasurilor, prin urmare cei cu urechile acoperite nu le pot vedea.

In centrul tabloului, Ulysse (eroul razboiului troian si rege in Ithaca) e chinuit de ispita.
Innebunit de cantecul sirenelor, e gata sa rupa sforile, dar marinarul din stanga lui ii strange si mai tare legaturile, pentru a nu-l lasa sa piara in valuri.

.................................................

.................................................

In aceeasi perioada, Herbert Draper a realizat o alta lucrare cu o tematica si compozitie asemanatoare:
"Nimfa marii" (care, din cate stiu, se afla intr-o colectie privata).

De data asta rolurile sunt inversate !!
Creatura marii nu mai este o fiinta ispititoare, gata sa duca barbatii la pieire.
Aici este ea o victima, prinsa in navodul unor pescari.

Cu trupul arcuit si o expesie de disperare pe chip, nimfa (la fel ca si privitorii acestui tablou) nu stie ce o asteapta !
Daca pescarii o vor captura sau daca va fi redata libertatii !!

................................................

................................................

HERBERT DRAPER - ULYSSE SI SIRENELE

- ulei pe panza
- timp: ~ 1909
- dimensiuni: 176 cm × 210 cm
- personaje: 9
- loc: Kingston, galeria Ferens

Herbert Draper - Icarus

Mitologia greaca a reprezentat mereu o sursa importanta de inspiratie pentru generatii intregi de pictori.
Englezul Herbert Draper nu face exceptie, fiind dedicat aproape in intregime temelor mitologice.

Tabloul Icarus este poate cea mai cunoscuta lucrare a sa, fiind una dintre mai admirate exponate din colectia muzeului Tate din Londra.
La scurt timp dupa finalizarea lucrarii, Draper a fost rasplatit cu medalia de aur la Expozitia Universala din 1900, tabloul fiind achizitionat de statul englez prin colecta publica.

Legenda lui Icarus a fost descrisa de poetul Ovidius in lucrarea sa "Metamorfozele".
Inchisi de regele Minos (al Cretei) in labirint, genialul arhitect Dedalus si fiul sau Icarus vor incerca sa evadeze pe calea aerului: cu aripi facute din pene lipite cu ceara.
Dar tanarul Icarus nu asculta de sfaturile tatalui, si zboara mai mult timp si tot mai sus, pana ce aripile i se destrama - si isi gaseste sfarsitul strivit de stanci.

Herbert Draper alege sa picteze o scena care nu apare in poemul lui Ovidiu: tanarul Icarus gasit de nimfele marii si jelit de acestea, fiindu-le mila de tineretea lui.

Prima nimfa, cea din planul apropiat, tocmai a iesit din apa, privind surprinsa la scena din fata ei.
Cu o coronita pe cap (facuta din vegetatie marina), chipul din profil si corpul intins pentru a-l putea vedea mai bine pe strainul intins pe stanca.

Icarus e pictat de Draper intr-o ipostaza amintind de Pieta (scena zugravita de zeci de pictori, cu Isus coborat de pe Cruce, in bratele mamei sau ale ucenicilor).
Trupul musculos, dar inert, capul plecat intr-o parte, fara expresia durerii pe chip, sugerand mai degraba un somn adanc.

Lucrul cu adevarat remarcabil e felul in care pictorul a detaliat cele doua aripi, masive, ca ale unui condor - fiecare pana fiind redata cu acuratete, cu ajutorul jocului de lumini si umbre.

Cele doua nimfe de pe stanca (cele ce il jelesc pe tanarul Icarus) parca sunt scaldate in aur (acea nuanta aurie pe care o intalneam de regula la panzele lui Rembrandt).
Aurie e si harpa tinuta in brate de una dintre ele, aurii sunt si sclipirile soarelui de pe micile valuri ale marii.

Intreg tabloul e realizat in tonuri de brun, auriu si doar putin rosu (panglica de la braul lui Icarus) - culori precum albastru, violet sau verde lipsind cu desavarsire.
Aceasta alegere cromatica a pictorului (alaturi de compozitia inspirata) da scenei o atmosfera aparte, care fascineaza de la prima privire a tabloului.

 

.....................................................................

.....................................................................
Peste cativa ani (in 1904) Draper revine la tema nimfelor, de data asta intr-o ipostaza mai vesela:
in lucrarea "Melodiile marii" cele doua nimfe asculta fascinante muzica unui tanar (poate zeul Apollo, poate un muritor de rand) culcat pe o stanca. 

Privind cu atentie, putem observa ca pictorul a ales aceleasi modele feminine pentru intruchiparea nimfelor. Difera doar starea lor emotionala: daca in tabloul precedent citeam pe chipul lor tristete, acum avem o stare de vis si admiratie.

HERBERT DRAPER - ICARUS

- ulei pe panza
- timp: ~ 1898
- dimensiuni: 180 cm × 150 cm
- personaje: 4
- loc: Londra, muzeul Tate