Lawrence Alma-Tadema - Baile din Caracalla

Am inceput primavara cu o lucrare a lui Lawrence Alma-Tedema si revin cu drag la acest pictor (care pe mine m-a impresionat de fiecare data).

Daca in articolul precedent (despre Francois Flemeng) am vazut o scena de scaldat a doamnelor din perioada baroca, acum vom vedea una specifica Romei Antice.

Baile din Caracalla (pictata in 1899 si aflata, din cate stiu, intr-o colectie privata) ne duce cu imaginatia intr-una dintre cele mai mari bai publice ale Romei (construita in vremea imparatului Septimius Severus, si aflata in uz cateva sute de ani, chiar si dupa caderea imperiului).

Ruinele bailor sunt vizitate in fiecare an de turisti, impresionati mai ales de dimensiunea complexului (intins pe 25 de hectare).

Formatul tabloului (inalt, vertical) e unul dintre cele mai uzitate de Alma-Tadema.
Asta ii permite impartirea in doua planuri distincte a scenelor prezentate.

In plan departat, privind in detaliu, observam sala mare a bailor, cu doua mari bazine pentru scaldat, unul pentru barbati si unul (cel mai apropiat de privirea noastra) in care inoata femeile.
Nu exista pudoare, vremurile antice fiind vestite pentru atitudinea liberala in ceea ce priveste corpul nud si senzualitatea.

Desi persoanjele sunt schitate sumar, ele exprima perfect atmosfera bailor (acest loc de relaxare, placere si socializare).
Undeva in dreapta tabloului, un tanar baiat (neavand mai mult de 14 ani) priveste curios (intins pe marginea bazinului) spre grupul femeilor din apa, spre amuzamentul acestora.

In prim plan avem trei tinere care stau de vorba, inca imbracate in vesminte de strada.
Nu stim ce spune fata din stanga, ascultata cu atata atentie de celelelte doua, dar stim cu cata delicatete le-a pictat Tadema, fiecare detaliu fiind redat perfect.
Parul carliontat prins in coc, trasatuirle chipurilor, gesturile, faldurile in tonuri deschise cu nuante de verde si galben, nimic nu a fost neglijat de genialul pictor.

.........................................................

.........................................................

Lawrence Alma-Tadema revine la tema bailor romane 10 ani mai tarziu, in tabloul (aflat azi la muzeul Tate din Londra) numit A favourite custom (nu i-am gasit o traducere potrivita in romana).

De data asta avem o sala de baie numai cu personaje feminine, atat cele din zona departata (socializand intinse pe bancutele din marmura) cat si cele ce se scalda in bazin.

Maiestria pictorului e din nou la cote inalte, daca privim felul cum a redat atat delicatetea chipurilor cat si lumina care se reflecta pe pielea uda, undele de pe suprafata bazinului si semitransparenta apei, care ascunde si dezvaluie in acelasi timp trupurile fetelor.

LAWRENCE ALMA TADEMA - BAILE DIN CARACALLA

- ulei pe panza
- timp: ~ 1899
- dimensiuni:  95.3 x 152.3 cm
- personaje: 3 (in prima plan) + alte 30 (in fundal)
- loc: colectie privata

Francois Flameng - Baia doamnelor de curte

In perioada asta cu canicula insuportabila am considerat potrivit sa scriu despre o lucrare cu tematica mai usoara, care sa ne duca cu gandul la racoarea mult dorita de toti.

Am ales un tablou al francezului Francois Flameng, o lucrare atipica pentru el (fiind un pictor academist, specializat in scene de razboi).

Baia doamnelor de curte (realizata in 1888 - si aflata in colectia muzeului Hermitage, din St Petersburg) nu are in spate o poveste complicata: reprezinta o scena intima, in care cateva doamne din inalta societate petrec o dupa amiaza de relaxare intr-o gradina care are in centru un bazin tocmai bun pentru scaldat.

Privind mai de aproape, putem observa in stanga o doamna coborand dintr-o lectica.
Lectica, cat si rochia (din matase verde, cu corset si guler de dantela) amintesc mai degraba de perioada baroca decat de cea contemporana pictorului.

Langa fantana avem un mic grup: doua tinere doamne sunt ajutate de slujnice sa-si scoata rochiile (pe cat de elegante, pe atat de calduroase). Flemeng le-a pictat cu maxim de rafinament: gesturile (aratand noblete si o tenta de aroganta) sunt tipice clasei sociale pe care o reprezinta - iar rochiile incanta privirile prin cromatica aleasa.

In plan mai apropiat, o alta tanara a scapat de stransoarea corsetului si de rochia greoaie si e gata sa se scalde in apa racoroasa a bazinului. Trupul ei pare ca straluceste, fiind modelat de pictor intr-un joc subtil de lumini si umbre.

In dreapta tabloului, o fata sta tolanita pe un covor persan si perne orientale.
Este singurul personaj care se uita direct spre noi, privitorii acestei lucrari.

Langa ea, doua tinere (si ele pictate in culori splendide) se afla in plina conversatie, amanand momentul scaldatului. Cea cu rochia in nuante de verde si galben tocmai ce isi scoate pantofii.

In mijlocul bazinului, nu putem sa nu observam fantana, cu o sculpura mare din marmura.
Nu stim exact care a fost intentia pictorului, daca a fost sau nu un admirator al lui Giambologna, grupul reperezentat semanand mult cu statuia Rapirea Sabinelor a acestuia.

La baza fantanii vedem si tinerele care s-au scaldat deja si acum cauta doar relaxarea.
Cea bruneta priveste luciul apei cu un zambet cald, iar cealalta isi piaptana parul lung si roscat, privind spre fetele ramase inca pe mal.

FRANCOIS FLAMENG - BAIA DOAMNELOR DE CURTE

- ulei pe panza
- timp: ~ 1888
- dimensiuni: 90 x 115 cm
- personaje: 13
- loc: St.Petersburg, muzeul Hermitage

Herbert Draper - Ulysse si sirenele

Ramanem la mitologia greaca, pentru o alta lucrare a englezului Herbert Draper.
De data asta un episod din Odiseea, in care eroul grec al razboiului troian incearca sa-si gaseasca drumul catre casa: regatul Ithaca.

Ulysses si sirenele reprezinta doar una dintre multele incercari prin care trece eroul in calatoria sa (care a durat 20 de ani).
Dupa ce a scapat din insula vrajitoarei Circe, Ulysse si echipajul sau vor trece prin apele unde salasluiesc sirenele.

Stiind ca glasul sirenelor poate innebuni orice barbat, facandu-l sa sara in valuri dupa ele, Ulysse isi va sfatui oamenii sa-si acopere urechile cu ceara.
Fiind totusi chinuit de curiozitate, va decide ca el sa nu-si acopere urechile - in schimb, va ordona echipajului sa-l lege bine de catarg, pentru a le putea auzi cantecul, fara a fi ispitit sa sara in apa si sa piara inecat.

Exista doua variante ale acestei lucrari: prima face parte din colectia galeriei Ferens, din orasul Kingston.
A doua (de dimensiuni mai reduse) poate fi vazuta la galeria de arta din Leeds.

Draper a ales sa picteze sirenele in plina metamorfoza: cea de jos (fiind inca in apa) are coada de peste, cele urcate pe corabie capatand trup complet de femeie.
Daca nu le putem auzi glasurile, pictorul ne sugereaza ideea de ispita prin senzualitatea lor.
Trupuri zvelte, dezgolite, cu pielea alba si stralucitoare (in contrast cu pielea arsa de soare a marinarilor).

In corabie putem vedea echipajul: incordati la maxim, vaslind cu forta, pentru a iesi cat mai repede din teritoriul sirenelor.
Dupa expresia chipurilor putem observa un amanunt important: marinarii nu le vad pe sirene !!
Ele sunt doar personificarea glasurilor, prin urmare cei cu urechile acoperite nu le pot vedea.

In centrul tabloului, Ulysse (eroul razboiului troian si rege in Ithaca) e chinuit de ispita.
Innebunit de cantecul sirenelor, e gata sa rupa sforile, dar marinarul din stanga lui ii strange si mai tare legaturile, pentru a nu-l lasa sa piara in valuri.

.................................................

.................................................

In aceeasi perioada, Herbert Draper a realizat o alta lucrare cu o tematica si compozitie asemanatoare:
"Nimfa marii" (care, din cate stiu, se afla intr-o colectie privata).

De data asta rolurile sunt inversate !!
Creatura marii nu mai este o fiinta ispititoare, gata sa duca barbatii la pieire.
Aici este ea o victima, prinsa in navodul unor pescari.

Cu trupul arcuit si o expesie de disperare pe chip, nimfa (la fel ca si privitorii acestui tablou) nu stie ce o asteapta !
Daca pescarii o vor captura sau daca va fi redata libertatii !!

................................................

................................................

HERBERT DRAPER - ULYSSE SI SIRENELE

- ulei pe panza
- timp: ~ 1909
- dimensiuni: 176 cm × 210 cm
- personaje: 9
- loc: Kingston, galeria Ferens

Herbert Draper - Icarus

Mitologia greaca a reprezentat mereu o sursa importanta de inspiratie pentru generatii intregi de pictori.
Englezul Herbert Draper nu face exceptie, fiind dedicat aproape in intregime temelor mitologice.

Tabloul Icarus este poate cea mai cunoscuta lucrare a sa, fiind una dintre mai admirate exponate din colectia muzeului Tate din Londra.
La scurt timp dupa finalizarea lucrarii, Draper a fost rasplatit cu medalia de aur la Expozitia Universala din 1900, tabloul fiind achizitionat de statul englez prin colecta publica.

Legenda lui Icarus a fost descrisa de poetul Ovidius in lucrarea sa "Metamorfozele".
Inchisi de regele Minos (al Cretei) in labirint, genialul arhitect Dedalus si fiul sau Icarus vor incerca sa evadeze pe calea aerului: cu aripi facute din pene lipite cu ceara.
Dar tanarul Icarus nu asculta de sfaturile tatalui, si zboara mai mult timp si tot mai sus, pana ce aripile i se destrama - si isi gaseste sfarsitul strivit de stanci.

Herbert Draper alege sa picteze o scena care nu apare in poemul lui Ovidiu: tanarul Icarus gasit de nimfele marii si jelit de acestea, fiindu-le mila de tineretea lui.

Prima nimfa, cea din planul apropiat, tocmai a iesit din apa, privind surprinsa la scena din fata ei.
Cu o coronita pe cap (facuta din vegetatie marina), chipul din profil si corpul intins pentru a-l putea vedea mai bine pe strainul intins pe stanca.

Icarus e pictat de Draper intr-o ipostaza amintind de Pieta (scena zugravita de zeci de pictori, cu Isus coborat de pe Cruce, in bratele mamei sau ale ucenicilor).
Trupul musculos, dar inert, capul plecat intr-o parte, fara expresia durerii pe chip, sugerand mai degraba un somn adanc.

Lucrul cu adevarat remarcabil e felul in care pictorul a detaliat cele doua aripi, masive, ca ale unui condor - fiecare pana fiind redata cu acuratete, cu ajutorul jocului de lumini si umbre.

Cele doua nimfe de pe stanca (cele ce il jelesc pe tanarul Icarus) parca sunt scaldate in aur (acea nuanta aurie pe care o intalneam de regula la panzele lui Rembrandt).
Aurie e si harpa tinuta in brate de una dintre ele, aurii sunt si sclipirile soarelui de pe micile valuri ale marii.

Intreg tabloul e realizat in tonuri de brun, auriu si doar putin rosu (panglica de la braul lui Icarus) - culori precum albastru, violet sau verde lipsind cu desavarsire.
Aceasta alegere cromatica a pictorului (alaturi de compozitia inspirata) da scenei o atmosfera aparte, care fascineaza de la prima privire a tabloului.

 

.....................................................................

.....................................................................
Peste cativa ani (in 1904) Draper revine la tema nimfelor, de data asta intr-o ipostaza mai vesela:
in lucrarea "Melodiile marii" cele doua nimfe asculta fascinante muzica unui tanar (poate zeul Apollo, poate un muritor de rand) culcat pe o stanca. 

Privind cu atentie, putem observa ca pictorul a ales aceleasi modele feminine pentru intruchiparea nimfelor. Difera doar starea lor emotionala: daca in tabloul precedent citeam pe chipul lor tristete, acum avem o stare de vis si admiratie.

HERBERT DRAPER - ICARUS

- ulei pe panza
- timp: ~ 1898
- dimensiuni: 180 cm × 150 cm
- personaje: 4
- loc: Londra, muzeul Tate

Gustave Moreau - Jupiter si Semele

Daca tocmai am scris despre un subiect inspirat din mitologia greco-romana, sa vedem acum si o abordare total diferita fata de cea renascentista - si anume una a maestrului simbolismului francez, Gustave Moreau.

Povestea numita Jupiter si Semele (descrisa de poetul Ovidiu in cartea sa Metamorfozele) a fost ilustrata extrem de rar in pictura, desi e una foarte ofertanta.

Semele (printesa din Teba), una dintre multele iubite ale lui Jupiter (Zeus, dupa denumirea greaca - conducatorul zeilor din Olimp) a starnit gelozia Junonei (Hera - sotia lui Zeus).
Deghizata in doica, aceasta o pacaleste pe Semele si o indeamna sa-i ceara lui Jupiter sa i se infatiseze cu adevaratul lui chip (cel de zeu).
Fiind doar o muritoare, Semele va cadea la pamant orbita si apoi lipsita de viata, neputand sa reziste luminii emanate de conducatorul zeilor.

Tabloul (unul dintre ultimele pictate de Moreau si lucrarea de care a fost cel mai multumit) a fost terminat in 1895, anul in care pictorul a decis sa-si transforme casa din Paris intr-un muzeu (el ramanand sa locuiasca la unul dintre etaje).
La muzeul Moreau (aflat in centrul Parisului, in arondismentul 9) pot fi admirate cateva zeci de lucrari ale marelui artist, printre care si cea prezentata aici.

Ne incepem periplul (printre numeroasele personaje si complicatele decoratiuni) in partea de jos a lucrarii.
Aici avem o aglomerare de figuri mitologice, cu chipuri de femeie (abia schitate) si trupuri de animale si pasari.
Aura stralucitoare a fiecarei fiinte de aici lumineaza partial aceasta zona a tabloului, una predominata de culori inchise, pictate cu pasta groasa, prea putin diluata in ulei.

Moreau amesteca stiluri ornamentale din toate culturile antice, fara nicio grija a masurii.
Zeita din coltul stang (cu coroana inalta si acoperita aproape total de bijuterii) pare o printesa a Indiei Antice.
Pe cand cea de langa ea are o coroana amintind de imparatesele Bizantului. Si chipul aminteste de icoanele vechi bizantine, cu ochii imensi care par sa fixeze orice privitor.
Nu este o prezenta oarecare: este zeita Hecate (o recunoastem si dupa semiluna de deasupra coroanei).
Zeita a noptii, a magiei dar si a vindecarii.

Ridicam privirea si observam simetria formata de cele doua femei, personificand Moartea si Regretul.
Prima tinand in brate o sabie insangerata, iar a doua o floare alba de crin. 

Intre ele avem o figura emblematica a miturilor antice. Cei nefamiliarizati cu mitologia greaca, ar putea crede ca avem aici un diavol (dupa picioarele si coarnele de tap).
Ei bine, nu: cel pictat este zeul Pan, protectorul pastorilor si companionul nimfelor.
Il avem aici intr-o postura neobisnuita pentru el: linistit, asezat, cu o expresie melancolica pe chip.

Pe lateralele tabloului vedem o alta simetrie: doua figuri feminine, inaripate, cu chipul aplecat intr-o expresie de tristete, plutind in decorul incarcat de coloane sculptate si ghirlande de flori.

Am lasat la sfarsit partea centrala a lucrarii - cea care da si titlul tabloului.
Pe un tron imens (cu ornamente inspirate din traditia antica indiana) sta Jupiter, stapanul Olimpului.
Pictat mult mai mare decat restul personajelor, pentru a i se sublinia si mai mult importanta si figura centrala din compozitie.
Chipul lui (fara barba, asa cum era de obicei infatisat in statuile antice) e imobil, insensibil si infricosator - cu o aura formata din raze rosii si aurii.
Parul, bratele si trupul lui sunt pline de ornamente si bijuterii, tot de inspiratie indiana - imaginea lui aducand mult cu cea a zeului indian Shiva.
 
Daca ne uitam la piciorul sau drept, observam ca se sprijina pe un Uroboros (sarpele care isi musca propria coada - un alt simbol al mitologiei antice).

Pe genunchiul lui Jupiter o vedem pe Semele: pictata parca numai din lumina pura, cu trupul gol, de un alb stralucitor.
Pe chipul ei citim spaima si ochii orbiti de lumina zeului. Este ultima ei clipa de viata - planul zeitei Junona de a scapa de Semele a dat roade.
Doar copilul ei, purtat in pantec, va supravietui. Jupiter (fiind tatal copilului) isi va salva fiul si il va ascunde de urzelile sotiei sale.

Copilul va deveni viitorul zeu al vinului si al placerilor, unul dintre cei mai populari zei din antichitate (Dionisos in traditia greaca si Bacchus in cea romana).

GUSTAVE MOREAU - JUPITER SI SEMELE

- ulei pe panza
- timp: ~ 1895
- dimensiuni: 213 cm × 118 cm
- personaje: ~ 30
- loc: Paris, muzeul Moreau

Andrea Mantegna - Parnassus

N-am mai prezentat de mult o lucrare din Renasterea italiana si nici vreo alegorie legata de mitologia greco-romana.
Dupa multe optiuni si variante, m-am oprit la una realizata de Andrea Mantegna, un pictor de seama al scolii venetiene, care a activat in multe orase ale Italiei.

Parnasus, o compozitie care cuprinde mai multe mituri populare in Grecia Antica, se afla in colectia muzeului cu cea mai mare densitate de capodopere pe metru patrat (muzeul Luvru din Paris).
A ajuns aici fiind achizitionata de celebrul cardinal Richelieu (cumparata de la ducele de Mantua) pentru colectia regala.

Cele 12 personaje sunt grupate in cinci sectiuni, pe care le vom vedea mai de aproape in acest articol - dar pana atunci sa urmarim principiile pe care e bazata compozitia, cele care dau armonia lucrarii.
Daca prelungim anumite linii (ale stancii din centru, dar si ale trupurilor catorva personaje) obtinem un triunghi mare in centrul tabloului.
Daca elementele pictate sunt preponderent verticale (toate fiintele si stancile din fundal), cateva forme circulare (arcadele, deschiderea pesterii, arcuirea trupurilor, cercul format de picioarele celor care danseaza) vin sa insufle miscare intr-o compozitie ce ar fi putut fi prea statica.

Vom privi detaliile "sub lupa" incepand cu partea stanga - unde zeul Apollo (al Soarelui, al luminii si al artelor) canta la o lira aurie cantecul pe care muzele danseaza in armonie. 

Muzele, aici in numar de noua, sunt pictate cu multa maiestrie, pictorul reusind sa le picteze pe fiecare intr-o alta pozitie a trupului.
In hora, tinandu-se de mana, sunt doar sase dintre ele - cele doua din dreapta tocmai vin sa se alature, la fel si cea de langa Apollo (cea cu bratele ridicate).
Daca privim mai atent, observam ca au toate aceleasi trasaturi ale chipului, semn ca pictorului i-a pozat acelasi model pentru fiecare dintre ele.

Hora nu este una continua - Mantegna a lasat un spatiu gol in dreptul arcadei, special pentru ca privitorul sa poata zari fundalul: dealuri in ceata si cateva case risipite.

In dreapta, usor de recunoscut dupa atributele sale (toiagul cu serpi incolaciti la varf si sandalele cu aripi) il avem pe Hermes (mesagerul zeilor).
Infasurat cu o mantie aurie, sprijinit pe calul Pegasus (cu aripile pictate extrem de detaliat).

In plan indepartat, il vedem pe Hefaistos (zeul focului si al metalurgiei) iesind manios din grota unde are atelierul de fierarie.
Nud (doar cu o mantie rosie fluturandu-i pe umeri), cu trupul incordat si chipul incruntat, exprimand un strigat de furie.

Motivul furiei il vedem in partea centrala a tabloului !!
Sotia sa, Afrodita (zeita dragostei si a frumusetii) il prefera pe Ares (sau Marte, dupa denumirea romana) - zeul razboiului (pictat aici in armura completa, in contrast cu zeita infatisata complet goala).
Cei doi indragostiti se tin de mana, privindu-se cu drag, spre disperarea celui inselat.
Din cate stim din mitologie, scena nu va ramane nerazbunata, Hefaistos reusind sa-i umileasca in fata celorlalti zei.

La picioarele lor, micul Cupidon ii arata ostentativ lui Hefaistos una dintre sagetile cu care poate face pe oricine sa se indragosteasca.

ANDREA MANTEGNA - PARNASSUS

- tempera pe panza
- timp: ~ 1497
- dimensiuni: 159 cm × 192 cm
- personaje: 16
- loc: Paris, muzeul Luvru

Henryk Siemiradzki - Tortele lui Nero

Ramanem la pictorul Henryk Siemiradzki, ramanem si la nemilosul imparat Nero si la subiectul persecutiei crestinilor.
Tortele lui Nero este un alt tablou impresionant al pictorului polonez, o compozitie de proportii, cu peste 80 de personaje.

Aceasta lucrare este un motiv in plus de a vizita superbul oras polonez Cracovia, fiind una dintre atractiile muzeului de arta aflat in centrul vechi (intr-o sala dedicata special lui Siemiradzki).

Compozitia difera destul de mult fata de lucrararea prezentata in articolul precedent.
De data asta Nero nu mai e prezentat in prim plan, iar executia ordonata de acesta are mai multe victime (asezate de pictor in dreapta tabloului).
Sa urmarim si liniile de perspectiva (prelungind liniile constructiei din spate).
Acestea se reunesc intr-un punct aflat la picioarele statuii albe reprezentand un sfinx.

Ideea de baza a lucrarii se bazeaza pe un contrast, nu unul de culoare sau lumina, ci unul al simturilor.
Executia crestinilor are loc in plina ceremonie a Bacanalei (un festival dedicat zeului Bachus, zeu al vinului si al placerilor). Astfel avem pusi fata in fata oameni care isi asteapta moartea si unii plini de euforia betiei si a placerilor.
Putem observa in stanga tabloului persoane cu pocalul de vin in mana, cu coronite de flori sau din frunze de vita de vie, puternic inrositi in obraz, alaturi de femei acoperite partial doar cu cate o mantie.

Printre ei, aproape ratacit, un gladiator priveste dincolo de multimea pestrita si petrecareata la oroarea pregatirii executiei.

Daca privim mai sus, vedem suita imparatului Nero. Tolanit in lectica purtata de sclavi, avand pe cap o cununa aurita si tinand in lesa un tigru. Om al puterii absolute, orice capriciu al sau devenind lege de necontestat.
Dincolo de lectica avem garda de soldati, iar in fata ei il vedem pe organizatorul executiei: avand in mana o esarfa de un rosu aprins, se pregateste sa dea semnalul calailor.

Oricine priveste partea din dreapta nu se poate sa nu simta un fior neplacut.
A fost aleasa una dintre cele mai cumplite moduri de executie: urcati pe niste pari inalti si infasurati in calti si sfori, crestinii vor fi transformati in torte vii.
La picioarele lor vedem cate un pergament pe care scrie invinuirea si e desenata cate o cruce rosie.

Din tot grupul, putem vedea mai detaliat doar doua chipuri: o tanara care inspira disperare si un batran care reprezinta resemnarea.

HENRYK SIEMIRADZKI - TORTELE LUI NERO

- ulei pe panza
- timp: 1876
- dimensiuni: 385 cm × 705 cm
- personaje: ~ 87
- loc: Kracovia, Muzeul de Arta