Robin Wight - Zanele

Ramanem in lumea sculpturii, dar nu vom mai vedea unele clasice, din marmura sau bronz.
De data asta am vrut sa scriu despre cateva creatii care au facut inconjurul retelelor sociale de pe internet, desi putina lume le stie autorul (sau povestea din spatele lor).

Robin Wight este un artist britanic (nascut in 1960) care a inceput sa experimenteze in 2010 cu arta tridimensionala, cautand potentialul vizual al modelarii sarmei de metal.
Fiind pasionat de imaginea zanelor din cartile pentru copii, a ales sa realizeze o serie de lucrari din ce in ce mai amanuntite: zane (fairies) in pozitii dinamice, un amestec de senzualitate si inocenta.

Cine cauta pe internet, poate gasi usor pagina FantasyWire, unde (pe langa galeriile de poze) se pot viziona clipuri video cu procesul creatiei.
Artistul nu se fereste sa ne arate secretele "magiei" - cum reuseste sa transforme niste banale fire de sarma in mici capodopere, admirate de cativa ani de intreaga lume.

Vom vedea mai in amanunt trei dintre ele, poate cele mai cunoscute din intreaga serie.
Prima (numita 1 o'clock wish) este plina de dinamism: micuta zana e redata in plina miscare de rotatie. 

Toate amanuntele sunt menite a reda iluzia miscarii: pozitia si incordarea trupului, capul lasat pe spate, parul in vant, aripile indoite spre inainte, dar mai ales fulgii care sar din papadie.

Cateva detalii sunt doar sugerate (cum ar fi chipul zanei), altele sunt realizate cu o minutiozitate admirabila:  aripile de insecta sau parul in bataia vantului.

O adevarata demonstratie de maiestrie si mai ales de rabdare vedem la realizarea papadiei din mainile zanei: fiecare fulg a fost facut pe rand si imbinat perfect pentru a realiza o imagine cat mai realista a acestei flori atat de perisabile.

............................................

............................................

Pe o idee asemanatoare e conceputa si cea numita Whishes - o zana si o papadie uriasa (raportata la marimea ei) - dar de data asta zana nu se roteste, ci se lupta cu vantul care ii smulge floarea din mana.

Lasata pe un genunchi, cu o mana aproape atingand solul, cu trupul ei minuscul incordat la maxim, cu aripile indoite de suflarea vantului.

............................................

............................................

A treia (purtand numele Whimsey) ne arata o zana intr-o ipostaza usor diferita.

Mergand mandra, cu papadia pe un umar (precum soldatii din vechime, purtatori de sulita).
Cu pieptul inainte si capul dat pe spate, cu pasul mare si hotarat.

Pe cap poarta sepala unei flori, pe post de palarie, iar cateva frunze ruginii ii acopera soldurile.

Trei fiinte din lumea basmelor care pot fi admirate si pe viu (alaturi de alte creatii semnate de Robin Wight), de turistii care ajung la Trentham (un orasel din Anglia, la sud-vest de Liverpool) si aleg sa viziteze "traseul zanelor" din gradina publica.

ROBIN WIGHT - ZANELE (FAIRIES)

- statuete din sarma modelata
- marime: ~ 1 metru inaltime fiecare
- loc: Trentham, Anglia
- site: www.fantasywire.uk.com

 

Paolo Persico - Diana si Actaeon (sculptura)

Primul articol al toamnei am ales sa fie (in premiera pentru blog) despre o sculptura (sau, si mai exact, despre un ansamblu de sculpturi).
Diana si Actaeon, o scena a mitologiei greco-romane, realizata in marmura de sculptorul Paolo Persico (cu ajutorul colaboratorilor Angelo Maria Brunelli si Tommaso Solari).

Lucrarea este principala atractie a gradinii palatului din Caserta (cel mai somptuos edificiu din sudul Italiei, ridicat in secolul 18, rivalizand cu celebrul Versailles din Franta).
 
O gradina de peste 120 hectare, cu o alee lunga de 2 km, care duce de la palat pana la cascada si lacul in care a fost amplasat acest ansamblu spectaculos.

Lacul artificial simbolizeaza raul din mitologie unde zeita vanatorii obisnuia sa se scalde.
Vedem cum cascada imparte compozitia in doua grupuri distincte: cel al zeitei (si al nimfelor) si cel al vanatorului Actaeon (si al cainilor de vanatoare).

Sa privim mai intai grupul din dreapta si sa aprofundam si legenda (scrisa pentru prima data de poetul grec Callimachus, prezenta si in "Metamorfozele" poetului roman Ovidiu) care a inspirat nu doar aceasta sculptura dar si cateva zeci de picturi din Renastere si pana la perioadele moderne.

Nimfele sunt in numar de opt, cate doua grupuri de cate trei la marginile stancii - plus alte doua la picioarele zeitei.

Toate sunt sculptate in cele mai mici detalii, de la chip, par, gesturile de pudoare, pana la faldurile mantiilor cu care incearca sa-si acopere goliciunea.

De ce aceste gesturi ?
Pentru ca partida lor de scaldat a fost intrerupta de un intrus: vanatorul Actaeon, print al cetatii Teba. 

In mijlocul nimfelor, suita pe o stanca, zeita Diana (a vanatorii si a Lunii, simbol pe care-l regasim si pe crestetul ei) se acopera si ea cu o mantie, surprinsa de prezenta tanarului vanator.

Zeita (simbol al castitatii) e atat de furioasa ca a fost vazuta de un muritor scaldandu-se goala, incat va arunca asupra lui un blestem: il va transforma intr-un cerb !!

Mutandu-ne atentia la grupul din stanga, putem vedea momentul imediat de dupa transformarea nefericitului Actaeon:
Cainii sai de vanatoare (aici in numar de zece, cate cinci de fiecare parte) nu il mai recunosc si se napustesc sa-l sfasaie !

Sculptura lui Actaeon e de departe cea mai remarcabila din tot ansamblul: capul de cerb (cu expresia de groaza pe chip), corpul incordat, costumul si mantia - toate sunt slefuite perfect de dalta sculptorului.

O capodopera tarzie (dar nu demodata) a perioadei baroce italiene.

PAOLO PERSICO - DIANA SI ACTAEON

- ansamblu de marmura
- timp: ~ 1780
- personaje: 9 (grupul din dreapta) + 11 (grupul din stanga)
- loc: gradina palatului din Caserta, Italia

Lawrence Alma-Tadema - Baile din Caracalla

Am inceput primavara cu o lucrare a lui Lawrence Alma-Tedema si revin cu drag la acest pictor (care pe mine m-a impresionat de fiecare data).

Daca in articolul precedent (despre Francois Flemeng) am vazut o scena de scaldat a doamnelor din perioada baroca, acum vom vedea una specifica Romei Antice.

Baile din Caracalla (pictata in 1899 si aflata, din cate stiu, intr-o colectie privata) ne duce cu imaginatia intr-una dintre cele mai mari bai publice ale Romei (construita in vremea imparatului Septimius Severus, si aflata in uz cateva sute de ani, chiar si dupa caderea imperiului).

Ruinele bailor sunt vizitate in fiecare an de turisti, impresionati mai ales de dimensiunea complexului (intins pe 25 de hectare).

Formatul tabloului (inalt, vertical) e unul dintre cele mai uzitate de Alma-Tadema.
Asta ii permite impartirea in doua planuri distincte a scenelor prezentate.

In plan departat, privind in detaliu, observam sala mare a bailor, cu doua mari bazine pentru scaldat, unul pentru barbati si unul (cel mai apropiat de privirea noastra) in care inoata femeile.
Nu exista pudoare, vremurile antice fiind vestite pentru atitudinea liberala in ceea ce priveste corpul nud si senzualitatea.

Desi persoanjele sunt schitate sumar, ele exprima perfect atmosfera bailor (acest loc de relaxare, placere si socializare).
Undeva in dreapta tabloului, un tanar baiat (neavand mai mult de 14 ani) priveste curios (intins pe marginea bazinului) spre grupul femeilor din apa, spre amuzamentul acestora.

In prim plan avem trei tinere care stau de vorba, inca imbracate in vesminte de strada.
Nu stim ce spune fata din stanga, ascultata cu atata atentie de celelelte doua, dar stim cu cata delicatete le-a pictat Tadema, fiecare detaliu fiind redat perfect.
Parul carliontat prins in coc, trasatuirle chipurilor, gesturile, faldurile in tonuri deschise cu nuante de verde si galben, nimic nu a fost neglijat de genialul pictor.

.........................................................

.........................................................

Lawrence Alma-Tadema revine la tema bailor romane 10 ani mai tarziu, in tabloul (aflat azi la muzeul Tate din Londra) numit A favourite custom (nu i-am gasit o traducere potrivita in romana).

De data asta avem o sala de baie numai cu personaje feminine, atat cele din zona departata (socializand intinse pe bancutele din marmura) cat si cele ce se scalda in bazin.

Maiestria pictorului e din nou la cote inalte, daca privim felul cum a redat atat delicatetea chipurilor cat si lumina care se reflecta pe pielea uda, undele de pe suprafata bazinului si semitransparenta apei, care ascunde si dezvaluie in acelasi timp trupurile fetelor.

LAWRENCE ALMA TADEMA - BAILE DIN CARACALLA

- ulei pe panza
- timp: ~ 1899
- dimensiuni:  95.3 x 152.3 cm
- personaje: 3 (in prima plan) + alte 30 (in fundal)
- loc: colectie privata

Francois Flameng - Baia doamnelor de curte

In perioada asta cu canicula insuportabila am considerat potrivit sa scriu despre o lucrare cu tematica mai usoara, care sa ne duca cu gandul la racoarea mult dorita de toti.

Am ales un tablou al francezului Francois Flameng, o lucrare atipica pentru el (fiind un pictor academist, specializat in scene de razboi).

Baia doamnelor de curte (realizata in 1888 - si aflata in colectia muzeului Hermitage, din St Petersburg) nu are in spate o poveste complicata: reprezinta o scena intima, in care cateva doamne din inalta societate petrec o dupa amiaza de relaxare intr-o gradina care are in centru un bazin tocmai bun pentru scaldat.

Privind mai de aproape, putem observa in stanga o doamna coborand dintr-o lectica.
Lectica, cat si rochia (din matase verde, cu corset si guler de dantela) amintesc mai degraba de perioada baroca decat de cea contemporana pictorului.

Langa fantana avem un mic grup: doua tinere doamne sunt ajutate de slujnice sa-si scoata rochiile (pe cat de elegante, pe atat de calduroase). Flemeng le-a pictat cu maxim de rafinament: gesturile (aratand noblete si o tenta de aroganta) sunt tipice clasei sociale pe care o reprezinta - iar rochiile incanta privirile prin cromatica aleasa.

In plan mai apropiat, o alta tanara a scapat de stransoarea corsetului si de rochia greoaie si e gata sa se scalde in apa racoroasa a bazinului. Trupul ei pare ca straluceste, fiind modelat de pictor intr-un joc subtil de lumini si umbre.

In dreapta tabloului, o fata sta tolanita pe un covor persan si perne orientale.
Este singurul personaj care se uita direct spre noi, privitorii acestei lucrari.

Langa ea, doua tinere (si ele pictate in culori splendide) se afla in plina conversatie, amanand momentul scaldatului. Cea cu rochia in nuante de verde si galben tocmai ce isi scoate pantofii.

In mijlocul bazinului, nu putem sa nu observam fantana, cu o sculpura mare din marmura.
Nu stim exact care a fost intentia pictorului, daca a fost sau nu un admirator al lui Giambologna, grupul reperezentat semanand mult cu statuia Rapirea Sabinelor a acestuia.

La baza fantanii vedem si tinerele care s-au scaldat deja si acum cauta doar relaxarea.
Cea bruneta priveste luciul apei cu un zambet cald, iar cealalta isi piaptana parul lung si roscat, privind spre fetele ramase inca pe mal.

FRANCOIS FLAMENG - BAIA DOAMNELOR DE CURTE

- ulei pe panza
- timp: ~ 1888
- dimensiuni: 90 x 115 cm
- personaje: 13
- loc: St.Petersburg, muzeul Hermitage

Herbert Draper - Ulysse si sirenele

Ramanem la mitologia greaca, pentru o alta lucrare a englezului Herbert Draper.
De data asta un episod din Odiseea, in care eroul grec al razboiului troian incearca sa-si gaseasca drumul catre casa: regatul Ithaca.

Ulysses si sirenele reprezinta doar una dintre multele incercari prin care trece eroul in calatoria sa (care a durat 20 de ani).
Dupa ce a scapat din insula vrajitoarei Circe, Ulysse si echipajul sau vor trece prin apele unde salasluiesc sirenele.

Stiind ca glasul sirenelor poate innebuni orice barbat, facandu-l sa sara in valuri dupa ele, Ulysse isi va sfatui oamenii sa-si acopere urechile cu ceara.
Fiind totusi chinuit de curiozitate, va decide ca el sa nu-si acopere urechile - in schimb, va ordona echipajului sa-l lege bine de catarg, pentru a le putea auzi cantecul, fara a fi ispitit sa sara in apa si sa piara inecat.

Exista doua variante ale acestei lucrari: prima face parte din colectia galeriei Ferens, din orasul Kingston.
A doua (de dimensiuni mai reduse) poate fi vazuta la galeria de arta din Leeds.

Draper a ales sa picteze sirenele in plina metamorfoza: cea de jos (fiind inca in apa) are coada de peste, cele urcate pe corabie capatand trup complet de femeie.
Daca nu le putem auzi glasurile, pictorul ne sugereaza ideea de ispita prin senzualitatea lor.
Trupuri zvelte, dezgolite, cu pielea alba si stralucitoare (in contrast cu pielea arsa de soare a marinarilor).

In corabie putem vedea echipajul: incordati la maxim, vaslind cu forta, pentru a iesi cat mai repede din teritoriul sirenelor.
Dupa expresia chipurilor putem observa un amanunt important: marinarii nu le vad pe sirene !!
Ele sunt doar personificarea glasurilor, prin urmare cei cu urechile acoperite nu le pot vedea.

In centrul tabloului, Ulysse (eroul razboiului troian si rege in Ithaca) e chinuit de ispita.
Innebunit de cantecul sirenelor, e gata sa rupa sforile, dar marinarul din stanga lui ii strange si mai tare legaturile, pentru a nu-l lasa sa piara in valuri.

.................................................

.................................................

In aceeasi perioada, Herbert Draper a realizat o alta lucrare cu o tematica si compozitie asemanatoare:
"Nimfa marii" (care, din cate stiu, se afla intr-o colectie privata).

De data asta rolurile sunt inversate !!
Creatura marii nu mai este o fiinta ispititoare, gata sa duca barbatii la pieire.
Aici este ea o victima, prinsa in navodul unor pescari.

Cu trupul arcuit si o expesie de disperare pe chip, nimfa (la fel ca si privitorii acestui tablou) nu stie ce o asteapta !
Daca pescarii o vor captura sau daca va fi redata libertatii !!

................................................

................................................

HERBERT DRAPER - ULYSSE SI SIRENELE

- ulei pe panza
- timp: ~ 1909
- dimensiuni: 176 cm × 210 cm
- personaje: 9
- loc: Kingston, galeria Ferens

Herbert Draper - Icarus

Mitologia greaca a reprezentat mereu o sursa importanta de inspiratie pentru generatii intregi de pictori.
Englezul Herbert Draper nu face exceptie, fiind dedicat aproape in intregime temelor mitologice.

Tabloul Icarus este poate cea mai cunoscuta lucrare a sa, fiind una dintre mai admirate exponate din colectia muzeului Tate din Londra.
La scurt timp dupa finalizarea lucrarii, Draper a fost rasplatit cu medalia de aur la Expozitia Universala din 1900, tabloul fiind achizitionat de statul englez prin colecta publica.

Legenda lui Icarus a fost descrisa de poetul Ovidius in lucrarea sa "Metamorfozele".
Inchisi de regele Minos (al Cretei) in labirint, genialul arhitect Dedalus si fiul sau Icarus vor incerca sa evadeze pe calea aerului: cu aripi facute din pene lipite cu ceara.
Dar tanarul Icarus nu asculta de sfaturile tatalui, si zboara mai mult timp si tot mai sus, pana ce aripile i se destrama - si isi gaseste sfarsitul strivit de stanci.

Herbert Draper alege sa picteze o scena care nu apare in poemul lui Ovidiu: tanarul Icarus gasit de nimfele marii si jelit de acestea, fiindu-le mila de tineretea lui.

Prima nimfa, cea din planul apropiat, tocmai a iesit din apa, privind surprinsa la scena din fata ei.
Cu o coronita pe cap (facuta din vegetatie marina), chipul din profil si corpul intins pentru a-l putea vedea mai bine pe strainul intins pe stanca.

Icarus e pictat de Draper intr-o ipostaza amintind de Pieta (scena zugravita de zeci de pictori, cu Isus coborat de pe Cruce, in bratele mamei sau ale ucenicilor).
Trupul musculos, dar inert, capul plecat intr-o parte, fara expresia durerii pe chip, sugerand mai degraba un somn adanc.

Lucrul cu adevarat remarcabil e felul in care pictorul a detaliat cele doua aripi, masive, ca ale unui condor - fiecare pana fiind redata cu acuratete, cu ajutorul jocului de lumini si umbre.

Cele doua nimfe de pe stanca (cele ce il jelesc pe tanarul Icarus) parca sunt scaldate in aur (acea nuanta aurie pe care o intalneam de regula la panzele lui Rembrandt).
Aurie e si harpa tinuta in brate de una dintre ele, aurii sunt si sclipirile soarelui de pe micile valuri ale marii.

Intreg tabloul e realizat in tonuri de brun, auriu si doar putin rosu (panglica de la braul lui Icarus) - culori precum albastru, violet sau verde lipsind cu desavarsire.
Aceasta alegere cromatica a pictorului (alaturi de compozitia inspirata) da scenei o atmosfera aparte, care fascineaza de la prima privire a tabloului.

 

.....................................................................

.....................................................................
Peste cativa ani (in 1904) Draper revine la tema nimfelor, de data asta intr-o ipostaza mai vesela:
in lucrarea "Melodiile marii" cele doua nimfe asculta fascinante muzica unui tanar (poate zeul Apollo, poate un muritor de rand) culcat pe o stanca. 

Privind cu atentie, putem observa ca pictorul a ales aceleasi modele feminine pentru intruchiparea nimfelor. Difera doar starea lor emotionala: daca in tabloul precedent citeam pe chipul lor tristete, acum avem o stare de vis si admiratie.

HERBERT DRAPER - ICARUS

- ulei pe panza
- timp: ~ 1898
- dimensiuni: 180 cm × 150 cm
- personaje: 4
- loc: Londra, muzeul Tate

Gustave Moreau - Jupiter si Semele

Daca tocmai am scris despre un subiect inspirat din mitologia greco-romana, sa vedem acum si o abordare total diferita fata de cea renascentista - si anume una a maestrului simbolismului francez, Gustave Moreau.

Povestea numita Jupiter si Semele (descrisa de poetul Ovidiu in cartea sa Metamorfozele) a fost ilustrata extrem de rar in pictura, desi e una foarte ofertanta.

Semele (printesa din Teba), una dintre multele iubite ale lui Jupiter (Zeus, dupa denumirea greaca - conducatorul zeilor din Olimp) a starnit gelozia Junonei (Hera - sotia lui Zeus).
Deghizata in doica, aceasta o pacaleste pe Semele si o indeamna sa-i ceara lui Jupiter sa i se infatiseze cu adevaratul lui chip (cel de zeu).
Fiind doar o muritoare, Semele va cadea la pamant orbita si apoi lipsita de viata, neputand sa reziste luminii emanate de conducatorul zeilor.

Tabloul (unul dintre ultimele pictate de Moreau si lucrarea de care a fost cel mai multumit) a fost terminat in 1895, anul in care pictorul a decis sa-si transforme casa din Paris intr-un muzeu (el ramanand sa locuiasca la unul dintre etaje).
La muzeul Moreau (aflat in centrul Parisului, in arondismentul 9) pot fi admirate cateva zeci de lucrari ale marelui artist, printre care si cea prezentata aici.

Ne incepem periplul (printre numeroasele personaje si complicatele decoratiuni) in partea de jos a lucrarii.
Aici avem o aglomerare de figuri mitologice, cu chipuri de femeie (abia schitate) si trupuri de animale si pasari.
Aura stralucitoare a fiecarei fiinte de aici lumineaza partial aceasta zona a tabloului, una predominata de culori inchise, pictate cu pasta groasa, prea putin diluata in ulei.

Moreau amesteca stiluri ornamentale din toate culturile antice, fara nicio grija a masurii.
Zeita din coltul stang (cu coroana inalta si acoperita aproape total de bijuterii) pare o printesa a Indiei Antice.
Pe cand cea de langa ea are o coroana amintind de imparatesele Bizantului. Si chipul aminteste de icoanele vechi bizantine, cu ochii imensi care par sa fixeze orice privitor.
Nu este o prezenta oarecare: este zeita Hecate (o recunoastem si dupa semiluna de deasupra coroanei).
Zeita a noptii, a magiei dar si a vindecarii.

Ridicam privirea si observam simetria formata de cele doua femei, personificand Moartea si Regretul.
Prima tinand in brate o sabie insangerata, iar a doua o floare alba de crin. 

Intre ele avem o figura emblematica a miturilor antice. Cei nefamiliarizati cu mitologia greaca, ar putea crede ca avem aici un diavol (dupa picioarele si coarnele de tap).
Ei bine, nu: cel pictat este zeul Pan, protectorul pastorilor si companionul nimfelor.
Il avem aici intr-o postura neobisnuita pentru el: linistit, asezat, cu o expresie melancolica pe chip.

Pe lateralele tabloului vedem o alta simetrie: doua figuri feminine, inaripate, cu chipul aplecat intr-o expresie de tristete, plutind in decorul incarcat de coloane sculptate si ghirlande de flori.

Am lasat la sfarsit partea centrala a lucrarii - cea care da si titlul tabloului.
Pe un tron imens (cu ornamente inspirate din traditia antica indiana) sta Jupiter, stapanul Olimpului.
Pictat mult mai mare decat restul personajelor, pentru a i se sublinia si mai mult importanta si figura centrala din compozitie.
Chipul lui (fara barba, asa cum era de obicei infatisat in statuile antice) e imobil, insensibil si infricosator - cu o aura formata din raze rosii si aurii.
Parul, bratele si trupul lui sunt pline de ornamente si bijuterii, tot de inspiratie indiana - imaginea lui aducand mult cu cea a zeului indian Shiva.
 
Daca ne uitam la piciorul sau drept, observam ca se sprijina pe un Uroboros (sarpele care isi musca propria coada - un alt simbol al mitologiei antice).

Pe genunchiul lui Jupiter o vedem pe Semele: pictata parca numai din lumina pura, cu trupul gol, de un alb stralucitor.
Pe chipul ei citim spaima si ochii orbiti de lumina zeului. Este ultima ei clipa de viata - planul zeitei Junona de a scapa de Semele a dat roade.
Doar copilul ei, purtat in pantec, va supravietui. Jupiter (fiind tatal copilului) isi va salva fiul si il va ascunde de urzelile sotiei sale.

Copilul va deveni viitorul zeu al vinului si al placerilor, unul dintre cei mai populari zei din antichitate (Dionisos in traditia greaca si Bacchus in cea romana).

GUSTAVE MOREAU - JUPITER SI SEMELE

- ulei pe panza
- timp: ~ 1895
- dimensiuni: 213 cm × 118 cm
- personaje: ~ 30
- loc: Paris, muzeul Moreau