Muzele pictorilor (3)

Al treilea episod al micului serial (dedicat femeilor care au fost surse de inspiratie pentru mari pictori) e un pic diferit.
Dintr-un motiv simplu: de data asta voi scrie despre doua muze cu numele necunoscut.

Daca in articolul precedent am inceput cu Margarita Luti (iubita lui Rafael, careia i-a dedicat cateva portrete si picturi mai ample), acum ne vom indrepta atentia spre cea care a servit drept model pentru un numar mare de picturi in prima parte a carierei.
 

Inainte de a-si uimi contemporanii cu marile fresce de la Vatican, Rafael era cunoscut in epoca mai ales prin seria de madonne, majoritatea pictate in perioada cand a lucrat in Florenta.
"La bella giardiniera", "Madonna del cardellino" (foto 1 si 2, tablouri mari, cu personajele amplasate in natura), "Madonna dei garofani", "Madonna loreto" (foto 3 si 5, cu scene de interior), sunt doar cateva exemple.

In toate regasim un chip de tanara fata, despre care, din pacate, n-au ramas scrise nici un fel de informatii.

Trasaturile fetei (chip rotund, gura mica, sprancene abia conturate, ochi mari, par bogat blond-auriu) sunt redate de fiecare data cu o finete cu care il egaleaza pe contemporanul sau mai varstnic, Leonardo da Vinci.
Misterioasa fata care i-a pozat lui Rafael inspira perfect ideea de duiosie si maternitate.
Ochii ei privesc mereu in jos, spre prunc, doar in tabloul "Santa Caterina" (foto 4) ii putem vedea chipul si ochii din alt unghi.

.......................................................................................

.......................................................................................

Spre deosebire de Rafael, Michelangelo (poate cel mai sonor nume al Renasterii italiene) a pictat rar personaje feminine.
Dedicat in primul rand sculpturii, apoi convins de papa Iulius II sa picteze imensul tavan al capelei sixtine, a neglijat aproape complet ipostaza de pictor de sevalet.

Ne-a lasat totusi o impresionanta lucrare "tondo" (adica pictura rotunda), realizata pentru nunta nobilului Agnolo Doni.
Stilul difera mult de cel al lui Rafael, in compozitia tabloului se observa experienta de sculptor, gandirea compozitiei ca un grup statuar.
La detalii (si mai ales la chipul fecioarei) nu se mai simte mana grea de sculptor, aici se apropie de tehnica tanarului Rafael.

Identitatea celei ce isi imprumuta trasaturile pentru sfanta fecioara e si ea invaluita in mister.
Desi s-au scris multe despre viata lui Michelangelo, nu s-au pastrat date si despre cei (si cele) ce i-au pozat pentru lucrarile sale.

Privind si alte reprezentari feminine ale sale (cele din fresca capelei sixtine), observam o fizionomie destul de asemanatoare.
Fara a fi un fapt oficial, cele doua sibile tinere ("sibila din Libia" si "sibila din Delphi") se pare ca au avut acelasi model ca si madonna din "Tondo Doni".

Chip rotund, nas drept, par blond inchis (des si ondulat), ochi mari si rotunzi - fiecare element corespunde la o privire atenta.

De asemenea si reprezentarile Evei (din "Facerea lui Adam" si "Izgonirea din Rai") par a semana destul de mult, indicand o posibilitate destul de mare de a fi vorba de aceeasi sursa de inspiratie pentru toate lucrarile mentionate.

Muzele pictorilor (2)

Pentru partea a doua a micului serial (dedicat femeilor care au fost surse de inspiratie pentru mari pictori) ramanem in lumea Renasterii italiene.

Rafael Sanzio, desi nu a avut o viata si o cariera prea lunga, ne-a lasat o serie impresionanta de picturi.
Oricine ii priveste lucrarile, poate observa ca trasaturile feminine sunt zugravite cu o precizie si o finete iesite din comun.

In cariera sa timpurie, cel mai des apare in lucrarile sale (mai ales in seria Madonnelor) o tanara cu par blond-auriu, zambet timid si privire melancolica. Din pacate, nu am gasit nici cea mai mica informatie despre identitatea sa.
In schimb, ne-au ramas destule informatii despre cea care i-a fost nu doar muza, ci si iubita in ultima parte a vietii. 

Margarita Luti, cunoscuta si ca "Fornarina" (adica fiica brutarului), e mentionata in mai toate biografiile artistului, ca fiind marea sa iubire, dar fara multe alte amanunte.

Rafael i-a dedicat doua portrete, cu abordari total diferite: cel numit "Donna Velata" (pictat in jurul anului 1516) o arata in haine elegante, cu voal pe cap si ornamente din perle si pietre pretioase.
Al doilea (pictat doi ani mai tarziu) o arata nud, acoperindu-si doar partea de jos cu o mantie rosie.
Pe cap poarta un turban (auriu cu dungi albastre), iar la mana o mica banderola (unde vedem semnatura artistului: Raphael Vrbinas).

Chipul Margaritei il gasim si in alte picturi din aceeasi perioada, cum ar fi celebrele "Madonna sixtina" si  "Madonna della seggiola".

Par castaniu, ochi mari si caprui, chip rotund, zambet cald: cea care a cucerit inima marelui Rafael a primit sansa de a ramane admirata peste veacuri, fiind imortalizata in picturile marelui artist.

.............................................................................

.............................................................................

La mai bine de jumatate de secol dupa moartea lui Rafael, un alt pictor a devenit cel mai apreciat in cetatea Romei.
Michelangelo Merisi, zis Caravaggio, cu un stil total diferit, cu teme dramatice, decoruri intunecoase si o precizie aproape fotografica in a realiza detaliile de tot felul.

Despre muza lui Caravaggio ne-au ramas ceva mai multe date:
Filide Melandroni, a fost o curtezana prezenta in cercurile inalte ale Romei, cuplata cu multe personalitati ale vremii, printre care si Vincenzo Giustiniani, bancher si patron al artelor, prin intermediul caruia l-a cunoscut pe Caravaggio.

A servit drept model pentru mai multe lucrari ale artistului, cele mai cunoscute fiind "Iudita il ucide pe Holofren" (un tablou cu efect de soc, prin detaliile exacte ale actului de violenta), "Sfanta Caterina" si "Martha si Maria Magdalena" (toate pictate cam in jurul anului 1599, cand Filide avea 18 ani).

Nu stim exact relatia ei cu Caravaggio, dar cei doi aveau multe lucruri in comun: firea razvratita, multele probleme cu legea si cu autoritatile bisericesti.

De asemenea sfarsitul: atat artistul, cat si muza, au murit destul de tineri, in jurul varstei de 38 de ani.

 

 

 

Muzele pictorilor (1)

In aceasta primavara voi posta trei articole mai speciale, dedicate conceptului de muza.
Cuvantul provine din mitologia greaca, fiecare arta (poezia, muzica, dansul etc.) avand o zeita protectoare, dar apoi termenul a capatat si sensul de sursa de inspiratie pentru artisti.

Voi scrie despre cativa pictori care au fost fie fascinati, fie indragostiti de cate o femeie, alegand sa le redea trasaturile in majoritatea lucrarilor lor.

Am sa incep cu una dintre cele mai fascinante povesti de amor din istoria artelor vizuale, cea dintre Filippo Lippi si Lucrezia Buti. 

Tanarul Filippo a intrat la manastire in adolescenta, dar talentul si pasiunea pentru arta l-au determiant sa renunte la calugarie (in 1432) si sa devina pictor.
Stilul sau a cunoscut un progres enorm, trecand de la maniera veche a icoanelor la redarea cat mai realista a trasaturilor, trupurilor si peisajelor, fiind un adevarat deschizator de drum pentru marile nume din generatia urmatoare (Leonardo da Vinci, Rafael, Boticelli, Titian).

Pe cand a primit o comanda de lucrare la manastirea santa Margarita (din Prato, langa Florenta) s-a indragostit de Lucretia, o novice (o tanara care urma sa devina calugarita). Aceasta a plecat cu el, refuzand sa se intoarca la viata de manastire.
A devenit iubita lui (o dragoste de durata, din care au rezultat si doi copii: fiica Alessandra si fiul Filippino, devenit la randul lui pictor).
A devenit si muza celor mai reusite picturi ale sale (mai ales reprezentari ale madonnei: precum cea de la galeria Uffizi, cea de la pinacoteca din Munchen, sau pictura rotunda numita "Tondo Bartolini").

Chipul Lucreziei a ramas astfel in istorie, admirat de generatii intregi de iubitori de arta.
Sa privim si noi mai de aproape trasaturile tinerei muze: chipul delicat, ochii verzi (cu privire melancolica), nasul usor ascutit, parul blond (strans la spate in mai multe bucle). 

Si in lucrarile mai complexe ("Sfantul Vicenzo si adoratia pruncului", "Madonna della Citola") o putem identifica pe iubita marelui pictor. 

A servit ca model si pentru chipul fecioarei, dar (daca ne uitam atent la detalii) si pentru cel al ingerului.

In 1452, Filippo a fost angajat (alaturi de alti artisti si colaboratori) sa picteze frescele capelei catedralei din Prato.
In scena care infatiseaza banchetul lui Irod, a apelat din nou la Lucrezia, pe care a pictat-o drept Salomeea (fiica lui Irod).

Desi fresca s-a deteriorat substantial de-a lungul timpului, chipul Lucreziei inca se vede destul de clar, cu aceeasi melancolie pe chip.

...................................................................

...................................................................

...................................................................

Sa ne indreptam atentia si spre Sandro Botticelli (un nume de referinta al Renasterii italiene, fiind si unul dintre elevii lui Filippo Lippi).

Privind celebrele sale lucrari (incepand cu "Nasterea lui Venus") observam ca mai toate prezentele feminine au aceleasi trasaturi: trupul zvelt, chipul lung, ochii verzi, parul blond roscat, lung pana la mijloc.
Cea care l-a inspirat pe Botticelli a fost (dupa unele surse) o tanara nobila pe nume Simonetta Vespucci.

De data asta nu mai avem o poveste amoroasa intre artist si muza (Simonetta fiind maritata cu Matteo, varul celebrului explorator Amerigo Vespucci), ci doar un caz de admiratie profunda.

Din pacate, Simonetta a murit de tanara, dar chipul ei a servit ca standard in multe tablouri ale lui Botticelli, pe tot parcursul carierei lui: de la reprezentari de madonne, pana la cele de zeite si nimfe din lucrarile inspirate din mitologie ("Pallas si centaurul", "Venus si Adonis", "Calomnia", si mai ales capodopera "Primavera").

Utagawa Yoshifuji - Agitatie in colivie

De la Kuniyoshi trecem la unul dintre elevii sai (de la scoala Utagawa), numit Yoshifuji.
Specializat in picturi pentru copii (jocuri ilustrate, numite omocha-e) si in scene de curte, a surprins lumea artei in 1867 cu o lucrare iesita din comun.

Avand mai multe titluri ("Infloritoarea casa a placerilor", "Pasari la joaca", "Agitatie in colivie"), lucrarea sa (un triptic de tipul ukyo-e) este o fantezie plina de imaginatie, dar ale carei sensuri nu sunt pe deplin cunoscute. 

Varianta originala nu se afla in Japonia, ci in SUA, fiind achizitionata pentru colectia muzeului de arta din Boston.

Pictorul isi amplaseaza personajele la etajul unui bordel din carterul Yoshiwara (cartierul placerlor din Tokyo).
Toti barbatii din cladire sunt pictati cu chip de pasare, doar trupul ramanand cel de om.
Chiar si cei din fundal, care se intrevad prin usile rabatate, stand in compania curtezanelor.

In prim plan, pe palierul din lemn, are loc o altercatie violenta.
Un client cu cap de corb e oprit de un altul (cu cap de porumbel) sa nu sara la bataie.
Langa ei avem o masa rasturnata, si (in stanga) doi companioni care asista si ei incordati la scena.

In centrul palierului ii vedem adversarul.
Un barbat cu cap de egreta (ridicand in aer un obiect de metal), si el impiedicat de un camarad sa se repeada la bataie.
Gestul lui arunca in aer o farfurie din care cad bucati de peste, in timp ce o angajata a bordelului fuge speriata din calea lui.

Putem anticipa momentul imediat urmator: zgomotul produs cand uriasa farfurie va lovi podeaua, amplificand si mai mult galagia generala (formata de strigate si croncanitul bizarelor pasari).

Care e simbolistica acestor scene ?
Sa fie o referire la fapturi legendare (creaturi cu chip de pasare si trup de om, numite tengu, care apar si in lucrari ale maestrului Kuniyoshi) ?
Sa fie jocuri de cuvinte, pasarile indicand nume de clanuri sau persoane ?

Doar autorul isi cunostea intentiile, lipsa unor explicatii concrete sporind si mai mult atractia privitorilor catre lucrarea sa.

...........................................................

UTAGAWA YOSHIFUJI - AGITATIE IN COLIVIE
- culori de apa pe lemn
- timp: 1867
- personaje: 26
- loc: Boston, Museum of Art

Utagawa Kuniyoshi - Tamatori fura perla regelui dragon

Daca anul trecut am scris cateva articole despre pictorul japonez Kunisada, de data asta vom vedea cateva lucrari ale lui Kuniyoshi, un alt maestru al scolii Utagawa.

Sa explic mai intai traditia numelor:
Vechii pictori japonezi isi luau un pseudonim format din numele scolii (in cazul acesta, Utagawa) apoi un nume compus: prima parte e numele profesorului cu care au studiat, urmat de o terminatie aleasa de ei.
UTAGAWA KUNIYOSHI inseamna astfel: Yoshi, elevul lui Kuni, din scoala Utagawa.
Elevii lui Kuniyoshi vor avea si ei numele format dupa aceasta regula (Utagawa Yoshifuji, Utagawa Yoshitora).

In vasta opera a lui Kuniyoshi gasim o mare varietate de subiecte, printre care multe inspirate din bogatul folclor japonez, plin de creaturi fantastice.
Una dintre cele mai populare legende este cea numita Tamatori furand perla regelui dragon, ilustrata de Kuniyoshi in 1853, intr-un triptic. 

Cine a fost Tamatori ? O culegatoare de perle (in Japonia, femeile care inoata dupa perle se numesc "ama"), de care s-a indragostit un print (Fujiwara no Fuhito), luand-o apoi de sotie.
Familia printului pierduse pe mare cateva bogatii (inclusiv o perla pretioasa), care au ajuns confiscate de regele dragon (Ryujin) si tinute in palatul acestuia de pe fundul marii.

Tamatori isi propune sa se scufunde pana la palatul dragonului si sa recupereze perla.
Dar cand Tamatori ajunge la suprafata, dragonul se trezeste din somn si da alarma printre creaturile marii.
Pictorul surpinde exact acest moment, cu tanara Tamatori prinsa intre valuri, inconjurata de servitorii palatului (caracatite, broaste si pesti). Pestii poarta kimonouri si sabii, dand o mica nota comica imaginii.

Pe creasta valului il vedem pe stapanul acelor ape: dragonul Ryujin, splendid pictat, cu chipul plin de furie si ghearele ca niste cutite, gata sa sfasaie totul in jur.
Conform legendei, Tamatori nu va supravietui: va ascunde perla sub piele, si se va lupta cu cutitul cu armata de creaturi, dar ranile ii vor fi fatale.

In amintirea ei, printul Fujiwara a cladit un monument la templul Shido-Ji (templu care a rezistat pana in zilele noastre, fiind una dintre principalele atractii ale regiunii Kagawa).

Tot in aceeasi perioada, Kuniyoshi a revenit la aceasta tema, dar intr-o lucrare mai mica.
Aici dragonul nu mai apare atat de impunator (pentru ca nu-i mai vedem intreg corpul), iar pestii nu mai au atribute umane.

 UTAGAWA KUNIYOSHI - TAMATORI FURA PERLA REGELUI DRAGON
- culori de apa pe lemn
- timp: 1853
- loc: Tokyo, National Diet Library

.................................................................

..................................................................

O legenda inrudita (si ilustrata tot de Kuniyoshi) este cea a razboinicului Towara Toda, un aliat al regelui dragon.
Towara, cu o sageta bine tintita, a reusit sa ucida o creatura monstruoasa (un miriapod urias, care traia pe malul apei), dusman al dragonului.

Drept rasplata, a fost invitat in palatul de pe fundul marii, si a primit cateva daruri pretioase din visterie:
un sac de orez (care nu se termina niciodata), un sul de matase (fara capat), un ceaun (care gateste singur) si un urias clopot de bronz (ca dar pentru un templu).

Pictorul a ales sa redea scena in care Towara Toda pleaca de la palat cu darurile.
Il vedem pe razboinic calare pe o uriasa broasca testoasa, cu o suita de creaturi marine (de data asta pasnice) conducandu-l pana la mal.

Benozzo Gozzoli - Drumul magilor

"Adoratia magilor" e una dintre cele mai intalnite teme din istoria picturii.
Scena in care magii ajung la ieslea unde s-a nascut Isus (si isi ofera darurile) a fost ilustrata in sute de variante, si in pictura veche religioasa, si in Renastere, si in perioade mai moderne.

Benozzo Gozzoli (pictor al Renasterii timpurii) a ales sa picteze un moment anterior celui descris in Biblie.
"Drumul magilor" ne arata o uriasa suita care pleaca in calatorie spre Betleem. 

Comanda lucrarii (o fresca in trei parti) a fost facuta de puternica familie Medici (conducatorii orasului Florenta) pentru capela din palatul lor. Realizarea ei a fost executata in decursul a aproximativ trei ani (1459–1461), in conditii nu tocmai usoare (dupa cum vom vedea mai tarziu in text).

Prima parte a vastei lucrari este si cea mai cunoscuta, fiind mai des prezenta in albume si siteuri de arta.
Ea arata plecarea suitei de la castel (pe care il vedem pe fundal, pe culmea muntelui), pe un drum care coboara in serpentine printre stancile albe.

Chiar si cele mai mici personaje din fundal sunt pictate cu minutiozitate, in traditia picturii miniaturiste, gotice (stilul care a dominat perioada evului mediu, pana la Renastere).
Observam si o combinatie anacronica (dar des folosita in pictura Renasterii) de costume orientale, costume italiene (contemporane pictorului, nu din vremea anticilor) si cavaleri in armura medievala.

In prim plan, in partea stanga, avem o adevarata aglomerare de personaje.
In fruntea lor, Gozzoli i-a pictat pe liderii familiei Medici: Piero (pe cal alb) si batranul Cosimo (pe un asin).
Sunt urmati de alte figuri, apropiate familiei: lorzii de Rimini si Pavia si oameni de arta ai Florentei (poeti, pictori, sculptori) - printre ei aflandu-se chiar Gozzoli, intr-un autoportret (identificat dupa semnatura aurie de pe caciula rosie).

Personajul principal al acestui fragment e cel mai tanar dintre magi.
Dupa unele interpretari, pentru chipul lui a servit drept model Lorenzo de Medici (adolescent la data realizarii acestei picturi, devenit mai apoi un puternic lider al Florentei).
Pe cal alb, in straie aurii, inconjurat de paji cu chip angelic, acesta isi intorce privirea spre exterior, un efect des intalnit in pictura.

In planul doi, printre stanci, vedem o scena de vanatoare, activitate preferata de nobilii din epoca, cei din Florenta nefacand exceptie.

Partea a doua "a beneficiat" de conditii mai putin bune.
Un perete care e mai ingust si care nu e intreg !!
Gozzoli a trebuit sa gandeasca compozitia tinand seama de usile care ocupa o parte din spatiu (si care altereaza mult frumusetea lucrarii).

Magul de varsta mijlocie e pictat trecand prin fata unui munte mai putin stancos, plin de arbori si mici castele.
Si el are un cal alb, impodobit cu multe elemente aurii, si o suita de tineri.
Pe cap poarta o combinatie de turban oriental si coroana de aur, iar chipul sau a fost inspirat (dupa cele mai multe surse) de cel al imparatului bizantin Ioan al VIII-lea Paleologul.

Ultima parte e si ea lucrata in conditii neobisnuite.
Un fragment e pictat pe un perete mic, apoi restul picturii se continua pe un perete mai mare (efectul nefiind prea placut pentru ochii vizitatorilor).

Chiar personajul principal (magul cel batran) are corpul impartit intre cei doi pereti.
Magul (cu vesmant visiniu si o coroana masiva de aur pe cap) are ochii atintiti spre privitorii acestei fresce.
Ce il deosebeste cel mai mult de ceilalti doi, este faptul ca pictorul nu l-a infatisat tot pe un cal alb, ci pe un mic asin (un posibil simbol al firii mai cumpatate).
Trasaturile sale sunt inspirate de cele ale patriarhului Joseph, de la Constantinopol.

La dreapta lui vedem o suita de tineri vanatori.
Pe langa ei intalnim animale exotice: soim de vanatoare, leoparzi, chiar si o maimuta. Lucru deloc intamplator, fiind cunoscuta in epoca pasiunea familei Medici pentru vietati aduse din toate colturile lumii.

Pastrand simetria cu prima parte a lucrarii (unde cortegiul cobora serpentinele unui munte), avem acum un urcus pe o carare care serpuieste printre stanci.
Ei sunt deschizatorii de drum: o ceata de cavaleri, urmati de animale de povara (camile si asini), care duc bagajele suitei in lunga lor calatorie.

BENOZZO GOZZOLI - DRUMUL MAGILOR

- fresca (in trei parti)
- timp: 1459–1461
- personaje: ~ 80
- loc: Florenta, capela palatului Medici-Riccardi

Karl Bryullov - Ultima zi a orasului Pompei

Am vazut in articolul precedent cum arata cresterea si decaderea unei civilizatii.
Acum vom vedea un exemplu concret, anume sfarsitul infloritorului oras Pompei, din peninsula italica, despre care stim ca a fost distrus de eruptia vulcanului Vezuviu in anul 79. 

"Ultima zi a orasului Pompei" realizat de pictorul rus (de familie franceza) Karl Bryullov, este tabloul care a starnit interesul mondial pentru pictura rusa.
Realizat intre 1830 si 1833, in perioada de glorie a stilului romantic, a fost comparat cu lucrarile maestrilor francezi Gericault si Delacroix, luand chiar medalia de aur la salonul de la Paris.
A facut parte din colectia familiei imperiale, ajungand apoi (prin donatie) la marele muzeu de stat din St. Petersburg.

Avand in vedere un subiect atat de dramatic, pictorul a ales o impartire a spatiului care sa creeze un efect vizual cat mai potrivit.
A impartit personajele in cateva grupuri, de o parte si de alta a planurilor apropiate, lasand la mijloc femeia rapusa, cazuta la sol. Trupurile catorva personaje, cat si cateva elemente de arhitectura formeaza doua diagonale care duc spre acest spatiu, care este si cel mai luminat din tablou.

Bryullov a alocat mult spatiu pentru cer, unul plin de nori de cenusa, foc si fulgere.
Puterea eruptiei vulcanului Vezuviu se vede cel mai bine in dezmembrarea zidurilor, cu tot cu statuile de pe inaltimi.

In stanga (plan mediu) o familie iese din casa, incercand sa care fel si fel de obiecte, de care nu se pot desparti.
Pe trupurile lor incovoiate cad bucati de piatra si cenusa fierbinte.
Pe chipurile lor se citeste spaima si disperarea.

In prim plan, o alta familie. Un batran cu barba (privind la craterul din care tasneste lava) si doua femei tinere care tin in brate un copil (acesta avand mainile impreunate in rugaciune).

Langa ei, un cuplu tanar (cu doi copii mici) fuge de la baza scarilor.
Acoperiti cu o mantie, incearca se se fereasca de "ploaia" murdara si fierbinte care cade peste tot.

In dreapta avem o familie care nu incearca sa salveze obiecte de pret din casa, ci il duc pe brate pe batranul lor parinte. Cu bratele desfacute, cu palma ridicata, batranul e ingrozit de ceea ce vede privind spre cer.

In spatele lor, un calaret incearca sa-si struneasca calul, pentru a fugi cat mai departe de dezastru, dar animalul e prea speriat pentru a mai asculta de comenzi.

In zona cea mai luminata a lucrarii, o tanara zace la sol, pe pavajul de la baza scarilor.
Fie lovita de vreo piatra, fie victima busculadei de oameni, are trupul inert, cu parul si mantia rasfirate peste cateva obiecte de aur, cazute pe jos.

Un prunc, lipit de ea, priveste speriat la oamenii care alearga panicati, incercand sa scape de aceasta urgie care s-a abatut peste orasul lor.

KARL BRYULLOV - ULTIMA ZI A ORASULUI POMPEI

- ulei pe panza
- timp: 1833
- dimensiuni: 456.5 cm × 651 cm
- personaje: 27
- loc: muzeul de stat, St.Petersburg