Thomas Cole - Epocile imperiului

Istoria omenirii a cunoscut multe civilizatii, regate si imperii, care au inflorit, s-au extins, au decazut, apoi s-au destramat.
Multi istorici au studiat etapele prin care trece o civilizatie, de la inceputuri pana la disparitie.
Pictorul englez Thomas Cole a dedicat o serie de lucrari (numita "The Course of Empire") in care ne arata istoria unui loc, trecand prin toate etapele de civilizatie. 

Cole a lucrat cea mai mare parte a vietii sale in SUA, prin urmare majoritatea lucrarilor sale se afla aici, inclusiv cele din aceasta remarcabila serie (la care a lucrat intre 1833 si 1836).
Pot fi admirate la New York, la muzeul Historical Society, de langa Central Park.

In primul tablou din ciclu (intitulat "The Savage State"), Thomas Cole ne prezinta locul in care va inflori o viitoare civilizatie: un golf, pe mal de mare, inconjurat de padure deasa, cu un munte stancos pe fundal, cu partea abrupta spre apa marii.
Pictorul se dovedeste a fi un peisagist dintre cei mai priceputi, toate elementele (stancile, frunzisul, norii, ceata, dar mai ales lumina) fiind redate cu mare precizie si rafinament.

Privind mai in detaliu, descoperim si prezenta umana: un trib de vanatori.
Plecati zilnic prin padurile din jur, pentru a procura hrana, vanatorii ajung pe seara in poiana mare, unde si-au ridicat colibele.

In al doilea tablou recunoastem cateva elemente de peisaj, deja familiare: golful si varful ascutit de munte.
De data asta golful nu mai e invaluit in ceata si putem privi mai bine si muntii din planul indepartat.

In planul mai apropiat vedem insa principala schimbare: cea care tine de oameni.
Dupa mai multe generatii, colibele au fost inlocuite cu constructii de piatra (vedem chiar un templu in care arde o ofranda).
Vanatoarea a fost in mare parte abandonata, in favoarea pamantului cultivat si al pastoritului (acesta tablou purtand si titlul "The Pastoral State").
In mitologie, o astfel de epoca era considerata una de deplina armonie, lipsita de mari conflicte, dar plina de prosperitate.

A treia lucrare,"The Consummation of Empire" (fiind si singura de dimensiuni diferite, fiind cu cativa centimetri mai mare) face un salt si mai mare in timp.
Golful a devenit un port, al unui imperiu maret. Varful de munte abia se mai vede de cladirile inalte ale orasului.

Desi pictorul a vrut sa prezinte ideea generala de civilizatie, recunoastem clar inspiratia din cultura si arhitectura greco-romana. Cladirile impunatoare, sprijinite de coloane uriase, cu fatadele sculptate.
Albul cladirilor straluceste in lumina soarelui, la fel si statuile din aur (simbol al prosperitatii acestui oras-port).

Golful e plin de corabii, malul e ticsit de lume, atmosfera e una de sarbatoare, lipsita de orice grija.

In total contrast, urmatorul episod (numit "Destruction") arata decaderea.
Prosperitatea si opulenta nu puteau dura la nesfarsit, imperiul (prin urmare si portul ilustrat aici) isi pierde puterea si intra intr-o perioada neagra.

Cole picteaza o scena tragica, portul fiind invadat de o armata straina, care distruge totul fara mila.
Palatele si templele (care erau mandria portului) sunt acum in flacari, fumul gros amestecandu-se in aer cu norii grei de furtuna.
Uriasa statuie a unui razboinic, care se inalta semeata pe malul portului, e acum lipsita de o mana si de cap.
La picioarele colosului vedem lupte crancene si sange siroind pe blocul de piatra.

Capul statuii zace strivit mai jos de piedestal, alaturi de trupurile sfartecate ale locuitorilor.
Mai departe, pe pod, vedem nucleul luptelor, inclestarea celor doua armate.

Pe piedestal observam si semnatura pictorului, alaturi de anul finalizarii acestei impresionante lucrari: T.COLE 1836.

Odata distrus de invadatori, portul nu isi mai revine la viata.
Ultimul tablou (intitulat "Desolation") arata un loc parasit de oameni, recastigat de vegetatie (crescuta abundent).
Doar ruinele (o fatada de palat, cateva arcade de pod si coloana din prim plan) amintesc de gloria trecuta a orasului.

In dreapta, vedem din nou varful ascutit de munte (reperul principal din intreaga serie), pe fundalul unui cer inchis la culoare, aproape de ora apusului.
Moment ales special de catre pictor, simbolizand nu doar finalul unei zile, dar si cel al acestui loc.

THOMAS COLE - EPOCILE IMPERIULUI

- ciclu de cinci tablouri
- timp: 1833-1836
- dimensiuni: 100 cm x 151 cm
- loc: muzeul Historical Society, New York

Gigantii si nimfa adormita

Voiam de mult sa scriu si despre arta romaneasca, dar nu am ales pictura, ci un ansamblu de sculpturi.
Mai ales ca le stiam bine povestea, de cand m-am documentat pentru prima mea carte virtuala, cea despre Bucurestiul vechi.

Gigantii si nimfa adormita este o lucrare ampla, menita sa fie principala atractie a parcului Carol, inaugurat cu fast in 1906.
Ansamblul (o grota artificiala si trei statui) a fost proiectat de Dimitrie Paciurea, dar executia fiecarei statui a fost realizata separat: gigantul din dreapta de Paciurea, cel din stanga de Frederic Storck, iar nimfa de Filip Marin. 

Sursa de inspiratie a fost o povestire scrisa de Carmen Sylva (pseudonimul artistic al reginei Elisabeta), despre doi frati care iubeau aceeasi fata.

"Andrei s-a dus la un schit si s-a rugat Domnului ca, daca nu va fi el cel ales, sa fie prefacut in stana de piatra. Acelasi lucru l-a facut în taina si Mirea. A doua zi de dimineata, pe varful muntelui, Rolanda zise celor doi frati: "Va iubesc pe amandoi... De aceea nu pot sa ma dau pe nici unuia din voi. Acela insa care ma va scoate din aceasta prapastie, acela sa-mi fie barbat" si se arunca in abis. In timp ce ea, in cadere, se prefacu in cascada denumita Urlatoare sau Urlanda, cei doi frati se prefacura in cei doi Jepi."

In perioada comunista, parcul a fost regandit, palatul artelor demolat, la fel si grota. Gigantii au fost mutati pe aleea principala, iar nimfa dusa (fara vreo justificare clara) in parcul Herastrau.

Sa privim "mai de aproape" fiecare statuie in parte, incepand cu cea sculptata de Paciurea.

Inalta de 3,5 metri, impresioneaza orice trecator care o zareste pe alee. Mai intai prin dimensiune, apoi prin frumsetea executiei.
Chipul, pozitia contorsionata (dar nu intr-un mod exagerat, nenatural), muschii si detaliile redate cu acuratete.
Totul a starnit aprecierea publicului inca de la inaugurare, si continua sa starneasca admiratie si astazi.

Frederic Storck (din celebra familie de artisti de origine germana, stabilita in Romania) s-a dovedit a fi la fel de priceput. Lui i s-a incredintat sarcina de a-l sculpta pe al doilea gigant. Realizat tot din piatra de Rusciuc, e la fel de impunator si impresionant ca al lui Paciurea.
 
Model luat ca referinta (pentru ambele statui) a fost rusul Timotei Kirilov, angajat la Scoala de Belle Arte, acesta pozand in zeci de ipostaze, schitate de artisti. Dupa alegerea variantelor definitive, a urmat colosala munca cu dalta si alte ustensile, pana ce uriasele bucati de piatra "au prins viata".

Nimfa pazita de cei doi colosi se diferentiaza in ansamblul lucrarii initiale. Atat prin dimensiune (este doar cu putin mai mare decat un trup real de femeie), cat si prin material (fiind o sculptura in marmura).
Alegerea artistului e putin surpinzatoare, Filip Marin (elev al lui Storck) neavand in momentul respectiv notorietate (sau experienta cu lucrari de dimensiuni mari).

Dar rezultatul a aratat ca alegerea sa pentru a o sculpta pe nimfa a fost una inspirata.

Asa cum spuneam la inceputul textului, statuia nimfei nu se mai afla de decenii bune in parcul Carol, ci pe aleea principala a parcului Herastrau.
Autoritatile au declarat de mai multe ori de necesitatea refacerii monumentului initial (fata strajuita de cei doi colosi, in fata unei grote), dar probabil vor mai trece multi ani pana la fapte concrete.

Annibale Carracci - Galeria Farnese (3)

Ramanem la acelasi artist (Annibale Carracci) si la aceeasi cladire-monument (palatul Farnese) dar ne intoarcem cu cativa ani in urma.
Inainte de a realiza tavanul salii principale a palatului, Carracci finalizase deja alte comenzi date de cardinalul Odoardo Farnese. 

Primele doua se afla tot in sala principala, scene inspirate din legendele despre Perseus, unul dintre cei mai populari eroi ai antichitatii.

"Perseus si Phineas", o scena din "Metamorfozele" lui Ovidiu, in care eroul isi foloseste cea mai puternica arma: capul gorgonei, cel care poate transforma orice fiinta intr-o stana de piatra.
Incoltit de printul Phineas (rivalul sau la mana Andromedei) si de soldatii sai, lupta pare fara sanse.
Dar Perseus scoate la iveala capul gorgonei Medusa (cu un aspect monstruos, cu serpi in loc de suvite de par) si ii impietreste pe atacatori.
Phineas ramane impietrit chiar in momentul cand isi ridica sulita pentru a o arunca spre pieptul rivalului.

In capatul opus al salii avem scena in care Perseus (calare pe calul inaripat Pegasus) se lupta cu monstrul marin Cetus.
In prim plan o vedem pe printesa Etiopiei, Andromeda, inlantuita de zei pe o stanca, drept pedeapasa pentru spusele parintilor ei (ca este mai frumoasa decat nereidele, zeitele marii).
Odata monstrul rapus, Perseus o va elibera pe printesa, si ii va deveni sot.

Inainte de aceasta magnifica sala, Annibale Carracci si colaboratorii sai (cei mai seama fiind fratele sau, Agostino, si prietenul Domenichino) s-au ocupat cu decorarea unei camere mai mici, cu scene inspirate tot din mitologia greaca.
Desi poarta denumirea de Camerino d'Ercole (camera lui Hercules), sala are picturi despre mai multi eroi ai antichitatii.

In primul rand, il reintalnim pe Perseus, aici aflat la primul episod al aventurilor sale.
Cu ajutorul zeilor (Hermes si Atena, pictata cu armura, sulita si scut), eroul reuseste sa patrunda pe insula gorgonelor (trei surori cu puteri magice) si s-o decapiteze pe una dintre ele (pe Medusa, cea a carei privire putea impietri orice fiinta). Obtine astfel o arma redutabila, asa cum am vazut in lucrarea precedenta.

Alt erou popular printre greci, Ulise (cel ce a construit calul troian, capcana prin care grecii au patruns in cetatea Troiei) este prezent in aceasta sala prin doua lucrari.
"Ulise si Circe", episod relatat in "Odiseea" lui Homer, cand echipajul corabiei ajunge pe insula unei frumoase (dar viclene) vrajitoare.
O vedem aici, intinsa senzual pe un piedestal de marmura, intinzandu-i calatorului grec o bautura.
Bautura vrajita putea transforma oamenii in porci (in coltul din dreapta se afla un marinar care a cazut deja victima licorii), dar zeul Hermes intervine, si pune in bautura un antidot.

Alt episod al Odiseei face pereche cu primul, in acelasi format semi-circular: "Ulise si sirenele".
Stiind cat de periculos e cantecul sirenelor (pictate aici cu trup de pasare, si nu de peste), Ulise ordona echipajului sa-si astupe urechile cu ceara cat timp vor strabate apele din tinutul lor.
Dar el, manat de curiozitate, nu va apela la ceara, ci se va lega de catarg. Astfel, se va delecta cu glasul lor, dar nu le va cadea prizonier.

A patra luneta din camera il are ca peronaj pe Eneas, print al Troiei.
Pictat chiar in momentul cand isi paraseste cetatea (asediata de greci), ducandu-si in spate batranul tata.
Soarta va fi insa mareata pentru tanarul print: ajuns in peninsula italica, va fi parintele tribului care va fonda cetatea Romei.

Tavanul incaperii e dedicat in totalitate lui Hercules, eroul cel mai popular al culturii greco-romane.
In prima dintre cele doua lunete vedem o scena din cele "douasprezece munci" (misiunile prin care si-a demonstrat puterile de semi-zeu): intelegerea facuta cu titanul Atlas, de a-l ajuta sa obtina merele din gradina Hesperidelor.
Atlas il pune sa tina pentru o vreme in spate greutatea sferei ceresti.

A doua luneta e mai greu de interpretat.
Hercules se afla in fata sfinxului (precum tragicul Oedip), dar stand tolanit peste pielea leului, cu armele aruncate la picioare.
Prezenta cerberului (cainele cu trei capete care pazea intrarea in Infern) ne poate indica ca e vorba despre ultima dintre cele douasprezece misiuni: coborarea in Infern si capturarea acestui monstru feroce.

In mijlocul tavanului se afla lucrarea principala a salii: "Alegerea lui Hercules".
Tanarul semi-zeu (stand pe o stanca, sprijinit in bata) se afla intre doua femei, personificarea ideilor de viciu si virtute.
Femeia cu mantie rosie ii arata o carare care urca abrupt printre stanci, simbolizand drumul greu al unei vieti dedicate faptelor eroice.
Femeia acoperita doar cu un voal transparent ii prezinta calea unei vieti dedicate placerilor.

De mentionat ca, la cativa ani dupa moartea lui Carracci, aceasta lucrare a fost mutata la Napoli (la galeria Capodimonte), in locul ei fiind amplsata o copie fidela.

Annibale Carracci - Galeria Farnese (2)

Partea a doua a articolului, despre monumentala fresca realizata de Carracci la palatul Farnese, va fi ceva mai lunga.

Vom vedea mai de aproape partile laterale ale tavanului pictat, unde avem zece scene principale, inconjurate de figuri decorative, unele viu colorate, altele pictate monocrom, parand niste statui de marmura.

Dupa cum am scris in primul articol, tema abordata in toata aceasta compozitie este inspirata de vechile legende greco-romane. "Iubirile zeilor", o serie de povestiri care arata ca zeitatile pot avea slabiciuni asemanatoare cu ale muritorilor. 

Vom incepe cu fragmentele de la capetele camerei, unde avem cate doua perechi de ilustratii, una masiva si verticala, alaturi de una de dimensiuni mai reduse.

Polifem si Galateea, un exemplu de dragoste neimpartasita, frumoasa nimfa a marii e atrasa de cantecul ciclopului Polifem, dar nu il iubeste (avand, in schimb, sentimente pentru un semizeu pe nume Acis).
Nebun de gelozie, Polifem il va ucide pe rival, dar nimfa il va respinge si mai mult.

In imaginea mai mica, ii avem pe Apollo si Hyacinth (intr-o scena descrisa de poetul Ovidiu in "Metamorfoze").
Zeul solar al artelor, a iubit multe zeite si muritoare, dar a avut si o latura bisexuala, avand o legatura cu un tanar print din Sparta. Cand Hyacinth moare (lovit de un disc aruncat de zeu), Apollo il va duce in ceruri, iar din sangele lui va rasari o floare noua (Hyacinthus orientales, cunoscuta de noi ca "zambila").

In partea opusa, vedem continuarea povestii lui Polifem.
Ciclopul gelos arunca cu o stanca in Acis, cel iubit de nimfa Galateea.

Deasupra, in imaginea "strajuita" de doi satiri, avem o alta scena care arata latura bisexuala a marilor zei.
Zeus, stapanul zeilor, fermecat de frumusetea lui Gamnymedes (un erou al Troiei), isi trimite vulturul sa il rapeasca de pe pamant, si sa il aduca in Olimp, pentru a deveni servitor in palatul sau.

Pe laturile lungi ale tavanului sunt insirate simetric cate trei episoade.
Sa-l privim mai intai pe Hercules (cel mai cunoscut erou al mitologiei), alaturi de Iole (printesa din Thesalia, al carei tata a fost ucis chiar de Hercules).
Pentru a-l batjocori, Iole il convinge sa "aiba indeletniciri feminine" (aici fiind vorba de cantat la tamburina). In timp ce printesa ii poarta pielea de leu si se spirijina in bata lui de lupta.

Scena cu Venus si Anchises e una mai fericita. Si de o importanta maxima pentru cultura latina.
Relatia dintre zeita iubirii si printul troian a dus la nasterea lui Aeneas (cel care, conform legendei, a migrat in peninsula italica, punand bazele unui trib nou, cel care va fonda cetatea Romei).

In mijloc, incadrata intr-o rama aurita (fiind de fapt un efect optic) a fost amplasata o scena din "Metamorfozele" lui Ovidiu.
De data asta avem o zeita (Aurora) in rol posesiv, coborand din vazduh cu carul ei de aur pentru a-l rapi pe Cephalus, print din Thessalia.
Aproape de picioarele cailor, cazut la pamant, este Tithonus (print al Troiei), fostul ei iubit.

Pe cealalta latura avem alte trei scene, in simetrie cu cele deja prezentate.
Prima arata un moment din "Iliada" lui Homer, cand zeita Iunona (Hera, dupa denumirea greceasca, pe care o recunoastem dupa paun, pasarea ei simbol) decide sa intervina in sprijinul grecilor, pe care ii sustinea (in razboiul contra troienilor).
Zeita il atrage pe Zeus in pat (pentru a-l impiedica sa ii sustina pe troieni in timpul unei batalii importante).
Temutele fulgere ale marelui zeu vor cadea la picioarele patului.

Scena urmatoare arata cat de egoista poate fi pasiunea, prin povestea zeitei Diana (cunoscuta ca Arthemis, zeita vanatorii, si a lunii).
Amorezata de pastorul Endymion, aceasta ii va cere lui Zeus sa ii ofere nemurirea, dar acesta refuza (simtind ca va avea un rival in frumosul pastor).
Dupa alta legenda, Zeus il va adormi pe Endymion - un somn profund si vesnic, ipostaza in care il vedem si in aceasta scena imaginata de Carracci.

Fragmentul din mijloc e lasat fara denumire, privitorii si cronicarii de arta dandu-i diverse interpretari de-a lungul timpului.
O scena marina, de tip triumf, cu amorasi (unii zburand prin aer, altii plutind pe spuma marii), cu pesti si tritoni, dar cu personajele centrale fara identitate precisa.
Barbatul care cuprinde cu ambele maini trupul alb al frumoasei femei ar putea fi Neptun (zeul marilor), sau Glaucus (un alt zeu marin), sau Peleus (regele casatorit cu o nimfa a marii).

Singura certitudine este ca scena a fost pictata de Agostino (fratele lui Annibale Carracci).

Annibale Carracci - Galeria Farnese (1)

Un articol despre o lucrare atat de complexa (fresca palatului Farnese) nu poate fi decat foarte lung, asa ca am decis sa il postez in doua parti. 

Povestea acestei capodopere a inceput prin ambitia cardinalului Odoaro Farnese de a avea in palatul familiei sale o fresca care sa le rivalizeze pe cele de la Vatican (ale lui Michelangelo si Raphael).
Cardinalul l-a angajat pe reputatul pictor din Bologna, Annibale Carracci, alaturi de fratele sau (Agostino) si de asistentii sai. Acestia au trudit aproape zece ani, in conditii grele (fiind vorba de decorarea unor pereti inalti si a tavanului), dar rezultatul a avut ecoul asteptat: vila familiei Farnese a devenit celebra in toata lumea.

Din pacate, iubitorii de arta rar pot vedea pe viu impresionanta lucrare, cladirea servind (in vremurile noastre) drept ambasada (a Frantei).

Tema aleasa pentru o fresca atat de complexa e una din mitologia greco-romana: "iubirile zeilor", evocarea unor episoade din scrierile antice, in care zeii si zeitele isi exprima pasiunea, ori pentru alte zeitati, ori pentru muritori.

In aceasta prima parte a articolului, voi detalia partea centrala a tavanului din camera principala, ilustrand trei legende ale antichitatii.

In partea stanga, incadrata intr-un octogon aurit, avem povestea zeului Pan (zeu al pastorilor si al muzicii, cu infatisare de satir, cu coarne si picioare de tap). Acesta o seduce pe cea mai casta dintre zeite, pe Diana (cunoscuta ca Artemis in lumea greaca, zeita vanatorii si a lunii), oferindu-i cea mai alba bucata de lana.

In partea dreapta, in simetrie, avem tot o scena pastorala.
Pastorul e Paris, printul din Troia, ales de zeite sa fie juriul unui concurs de frumusete intre ele.
Aici, zeul Hermes (pe care il recunoastem dupa aripile de la palarie si de la sandale) ii da un mar de aur, urmand ca printul sa il ofere zeitei alese de el.

Dupa cum stim din legenda, cea aleasa va fi Afrodita (Venus, zeita iubirii), in urma promisiunii ca Paris o va avea de sotie pe Elena a Troiei.
Acest sir de evenimente va duce la cumplitul razboi dintre Troia si trupele grecesti.

Partea centrala a tevanului ilustreaza o legenda pe care am mentionat-o si la finalul articolului precendent.
Iubirea dintre zeul Bacchus (Dioniysos, al fertilitatii si al vitei de vie) si printesa cretana Ariadna.

Bacchus, conform scrierilor antice, e mereu insotit de un alai numeros.
Format din amorasi, satiri, bacante (femei care canta si danseaza in cinstea lui).
In partea dreapta (calare pe magar, supraponderal si mereu ametit de bautura) il remarcam si pe Silenius, considerat invatatorul lui Bacchus.

In stanga, Bacchus si iubita sa, Ariadna, sunt condusi triumfal: el intr-un car de aur, tras de doi tigri, ea intr-unul tras de doi tapi.
Bacchus are pe cap o cununa din vita de vie, iar printesa e incoronata (de catre un amoras zburator) cu o coroana de stele (constelatia Corona Borealis).

ANNIBALE CARRACCI - GALERIA FARNESE

- fresca
- timp: 1597-1608
- loc: palatul Farnese, Roma