Muzele pictorilor (1)

In aceasta primavara voi posta trei articole mai speciale, dedicate conceptului de muza.
Cuvantul provine din mitologia greaca, fiecare arta (poezia, muzica, dansul etc.) avand o zeita protectoare, dar apoi termenul a capatat si sensul de sursa de inspiratie pentru artisti.

Voi scrie despre cativa pictori care au fost fie fascinati, fie indragostiti de cate o femeie, alegand sa le redea trasaturile in majoritatea lucrarilor lor.

Am sa incep cu una dintre cele mai fascinante povesti de amor din istoria artelor vizuale, cea dintre Filippo Lippi si Lucrezia Buti. 

Tanarul Filippo a intrat la manastire in adolescenta, dar talentul si pasiunea pentru arta l-au determiant sa renunte la calugarie (in 1432) si sa devina pictor.
Stilul sau a cunoscut un progres enorm, trecand de la maniera veche a icoanelor la redarea cat mai realista a trasaturilor, trupurilor si peisajelor, fiind un adevarat deschizator de drum pentru marile nume din generatia urmatoare (Leonardo da Vinci, Rafael, Boticelli, Titian).

Pe cand a primit o comanda de lucrare la manastirea santa Margarita (din Prato, langa Florenta) s-a indragostit de Lucretia, o novice (o tanara care urma sa devina calugarita). Aceasta a plecat cu el, refuzand sa se intoarca la viata de manastire.
A devenit iubita lui (o dragoste de durata, din care au rezultat si doi copii: fiica Alessandra si fiul Filippino, devenit la randul lui pictor).
A devenit si muza celor mai reusite picturi ale sale (mai ales reprezentari ale madonnei: precum cea de la galeria Uffizi, cea de la pinacoteca din Munchen, sau pictura rotunda numita "Tondo Bartolini").

Chipul Lucreziei a ramas astfel in istorie, admirat de generatii intregi de iubitori de arta.
Sa privim si noi mai de aproape trasaturile tinerei muze: chipul delicat, ochii verzi (cu privire melancolica), nasul usor ascutit, parul blond (strans la spate in mai multe bucle). 

Si in lucrarile mai complexe ("Sfantul Vicenzo si adoratia pruncului", "Madonna della Citola") o putem identifica pe iubita marelui pictor. 

A servit ca model si pentru chipul fecioarei, dar (daca ne uitam atent la detalii) si pentru cel al ingerului.

In 1452, Filippo a fost angajat (alaturi de alti artisti si colaboratori) sa picteze frescele capelei catedralei din Prato.
In scena care infatiseaza banchetul lui Irod, a apelat din nou la Lucrezia, pe care a pictat-o drept Salomeea (fiica lui Irod).

Desi fresca s-a deteriorat substantial de-a lungul timpului, chipul Lucreziei inca se vede destul de clar, cu aceeasi melancolie pe chip.

...................................................................

...................................................................

...................................................................

Sa ne indreptam atentia si spre Sandro Botticelli (un nume de referinta al Renasterii italiene, fiind si unul dintre elevii lui Filippo Lippi).

Privind celebrele sale lucrari (incepand cu "Nasterea lui Venus") observam ca mai toate prezentele feminine au aceleasi trasaturi: trupul zvelt, chipul lung, ochii verzi, parul blond roscat, lung pana la mijloc.
Cea care l-a inspirat pe Botticelli a fost (dupa unele surse) o tanara nobila pe nume Simonetta Vespucci.

De data asta nu mai avem o poveste amoroasa intre artist si muza (Simonetta fiind maritata cu Matteo, varul celebrului explorator Amerigo Vespucci), ci doar un caz de admiratie profunda.

Din pacate, Simonetta a murit de tanara, dar chipul ei a servit ca standard in multe tablouri ale lui Botticelli, pe tot parcursul carierei lui: de la reprezentari de madonne, pana la cele de zeite si nimfe din lucrarile inspirate din mitologie ("Pallas si centaurul", "Venus si Adonis", "Calomnia", si mai ales capodopera "Primavera").

Utagawa Yoshifuji - Agitatie in colivie

De la Kuniyoshi trecem la unul dintre elevii sai (de la scoala Utagawa), numit Yoshifuji.
Specializat in picturi pentru copii (jocuri ilustrate, numite omocha-e) si in scene de curte, a surprins lumea artei in 1867 cu o lucrare iesita din comun.

Avand mai multe titluri ("Infloritoarea casa a placerilor", "Pasari la joaca", "Agitatie in colivie"), lucrarea sa (un triptic de tipul ukyo-e) este o fantezie plina de imaginatie, dar ale carei sensuri nu sunt pe deplin cunoscute. 

Varianta originala nu se afla in Japonia, ci in SUA, fiind achizitionata pentru colectia muzeului de arta din Boston.

Pictorul isi amplaseaza personajele la etajul unui bordel din carterul Yoshiwara (cartierul placerlor din Tokyo).
Toti barbatii din cladire sunt pictati cu chip de pasare, doar trupul ramanand cel de om.
Chiar si cei din fundal, care se intrevad prin usile rabatate, stand in compania curtezanelor.

In prim plan, pe palierul din lemn, are loc o altercatie violenta.
Un client cu cap de corb e oprit de un altul (cu cap de porumbel) sa nu sara la bataie.
Langa ei avem o masa rasturnata, si (in stanga) doi companioni care asista si ei incordati la scena.

In centrul palierului ii vedem adversarul.
Un barbat cu cap de egreta (ridicand in aer un obiect de metal), si el impiedicat de un camarad sa se repeada la bataie.
Gestul lui arunca in aer o farfurie din care cad bucati de peste, in timp ce o angajata a bordelului fuge speriata din calea lui.

Putem anticipa momentul imediat urmator: zgomotul produs cand uriasa farfurie va lovi podeaua, amplificand si mai mult galagia generala (formata de strigate si croncanitul bizarelor pasari).

Care e simbolistica acestor scene ?
Sa fie o referire la fapturi legendare (creaturi cu chip de pasare si trup de om, numite tengu, care apar si in lucrari ale maestrului Kuniyoshi) ?
Sa fie jocuri de cuvinte, pasarile indicand nume de clanuri sau persoane ?

Doar autorul isi cunostea intentiile, lipsa unor explicatii concrete sporind si mai mult atractia privitorilor catre lucrarea sa.

...........................................................

UTAGAWA YOSHIFUJI - AGITATIE IN COLIVIE
- culori de apa pe lemn
- timp: 1867
- personaje: 26
- loc: Boston, Museum of Art

Utagawa Kuniyoshi - Tamatori fura perla regelui dragon

Daca anul trecut am scris cateva articole despre pictorul japonez Kunisada, de data asta vom vedea cateva lucrari ale lui Kuniyoshi, un alt maestru al scolii Utagawa.

Sa explic mai intai traditia numelor:
Vechii pictori japonezi isi luau un pseudonim format din numele scolii (in cazul acesta, Utagawa) apoi un nume compus: prima parte e numele profesorului cu care au studiat, urmat de o terminatie aleasa de ei.
UTAGAWA KUNIYOSHI inseamna astfel: Yoshi, elevul lui Kuni, din scoala Utagawa.
Elevii lui Kuniyoshi vor avea si ei numele format dupa aceasta regula (Utagawa Yoshifuji, Utagawa Yoshitora).

In vasta opera a lui Kuniyoshi gasim o mare varietate de subiecte, printre care multe inspirate din bogatul folclor japonez, plin de creaturi fantastice.
Una dintre cele mai populare legende este cea numita Tamatori furand perla regelui dragon, ilustrata de Kuniyoshi in 1853, intr-un triptic. 

Cine a fost Tamatori ? O culegatoare de perle (in Japonia, femeile care inoata dupa perle se numesc "ama"), de care s-a indragostit un print (Fujiwara no Fuhito), luand-o apoi de sotie.
Familia printului pierduse pe mare cateva bogatii (inclusiv o perla pretioasa), care au ajuns confiscate de regele dragon (Ryujin) si tinute in palatul acestuia de pe fundul marii.

Tamatori isi propune sa se scufunde pana la palatul dragonului si sa recupereze perla.
Dar cand Tamatori ajunge la suprafata, dragonul se trezeste din somn si da alarma printre creaturile marii.
Pictorul surpinde exact acest moment, cu tanara Tamatori prinsa intre valuri, inconjurata de servitorii palatului (caracatite, broaste si pesti). Pestii poarta kimonouri si sabii, dand o mica nota comica imaginii.

Pe creasta valului il vedem pe stapanul acelor ape: dragonul Ryujin, splendid pictat, cu chipul plin de furie si ghearele ca niste cutite, gata sa sfasaie totul in jur.
Conform legendei, Tamatori nu va supravietui: va ascunde perla sub piele, si se va lupta cu cutitul cu armata de creaturi, dar ranile ii vor fi fatale.

In amintirea ei, printul Fujiwara a cladit un monument la templul Shido-Ji (templu care a rezistat pana in zilele noastre, fiind una dintre principalele atractii ale regiunii Kagawa).

Tot in aceeasi perioada, Kuniyoshi a revenit la aceasta tema, dar intr-o lucrare mai mica.
Aici dragonul nu mai apare atat de impunator (pentru ca nu-i mai vedem intreg corpul), iar pestii nu mai au atribute umane.

 UTAGAWA KUNIYOSHI - TAMATORI FURA PERLA REGELUI DRAGON
- culori de apa pe lemn
- timp: 1853
- loc: Tokyo, National Diet Library

.................................................................

..................................................................

O legenda inrudita (si ilustrata tot de Kuniyoshi) este cea a razboinicului Towara Toda, un aliat al regelui dragon.
Towara, cu o sageta bine tintita, a reusit sa ucida o creatura monstruoasa (un miriapod urias, care traia pe malul apei), dusman al dragonului.

Drept rasplata, a fost invitat in palatul de pe fundul marii, si a primit cateva daruri pretioase din visterie:
un sac de orez (care nu se termina niciodata), un sul de matase (fara capat), un ceaun (care gateste singur) si un urias clopot de bronz (ca dar pentru un templu).

Pictorul a ales sa redea scena in care Towara Toda pleaca de la palat cu darurile.
Il vedem pe razboinic calare pe o uriasa broasca testoasa, cu o suita de creaturi marine (de data asta pasnice) conducandu-l pana la mal.

Benozzo Gozzoli - Drumul magilor

"Adoratia magilor" e una dintre cele mai intalnite teme din istoria picturii.
Scena in care magii ajung la ieslea unde s-a nascut Isus (si isi ofera darurile) a fost ilustrata in sute de variante, si in pictura veche religioasa, si in Renastere, si in perioade mai moderne.

Benozzo Gozzoli (pictor al Renasterii timpurii) a ales sa picteze un moment anterior celui descris in Biblie.
"Drumul magilor" ne arata o uriasa suita care pleaca in calatorie spre Betleem. 

Comanda lucrarii (o fresca in trei parti) a fost facuta de puternica familie Medici (conducatorii orasului Florenta) pentru capela din palatul lor. Realizarea ei a fost executata in decursul a aproximativ trei ani (1459–1461), in conditii nu tocmai usoare (dupa cum vom vedea mai tarziu in text).

Prima parte a vastei lucrari este si cea mai cunoscuta, fiind mai des prezenta in albume si siteuri de arta.
Ea arata plecarea suitei de la castel (pe care il vedem pe fundal, pe culmea muntelui), pe un drum care coboara in serpentine printre stancile albe.

Chiar si cele mai mici personaje din fundal sunt pictate cu minutiozitate, in traditia picturii miniaturiste, gotice (stilul care a dominat perioada evului mediu, pana la Renastere).
Observam si o combinatie anacronica (dar des folosita in pictura Renasterii) de costume orientale, costume italiene (contemporane pictorului, nu din vremea anticilor) si cavaleri in armura medievala.

In prim plan, in partea stanga, avem o adevarata aglomerare de personaje.
In fruntea lor, Gozzoli i-a pictat pe liderii familiei Medici: Piero (pe cal alb) si batranul Cosimo (pe un asin).
Sunt urmati de alte figuri, apropiate familiei: lorzii de Rimini si Pavia si oameni de arta ai Florentei (poeti, pictori, sculptori) - printre ei aflandu-se chiar Gozzoli, intr-un autoportret (identificat dupa semnatura aurie de pe caciula rosie).

Personajul principal al acestui fragment e cel mai tanar dintre magi.
Dupa unele interpretari, pentru chipul lui a servit drept model Lorenzo de Medici (adolescent la data realizarii acestei picturi, devenit mai apoi un puternic lider al Florentei).
Pe cal alb, in straie aurii, inconjurat de paji cu chip angelic, acesta isi intorce privirea spre exterior, un efect des intalnit in pictura.

In planul doi, printre stanci, vedem o scena de vanatoare, activitate preferata de nobilii din epoca, cei din Florenta nefacand exceptie.

Partea a doua "a beneficiat" de conditii mai putin bune.
Un perete care e mai ingust si care nu e intreg !!
Gozzoli a trebuit sa gandeasca compozitia tinand seama de usile care ocupa o parte din spatiu (si care altereaza mult frumusetea lucrarii).

Magul de varsta mijlocie e pictat trecand prin fata unui munte mai putin stancos, plin de arbori si mici castele.
Si el are un cal alb, impodobit cu multe elemente aurii, si o suita de tineri.
Pe cap poarta o combinatie de turban oriental si coroana de aur, iar chipul sau a fost inspirat (dupa cele mai multe surse) de cel al imparatului bizantin Ioan al VIII-lea Paleologul.

Ultima parte e si ea lucrata in conditii neobisnuite.
Un fragment e pictat pe un perete mic, apoi restul picturii se continua pe un perete mai mare (efectul nefiind prea placut pentru ochii vizitatorilor).

Chiar personajul principal (magul cel batran) are corpul impartit intre cei doi pereti.
Magul (cu vesmant visiniu si o coroana masiva de aur pe cap) are ochii atintiti spre privitorii acestei fresce.
Ce il deosebeste cel mai mult de ceilalti doi, este faptul ca pictorul nu l-a infatisat tot pe un cal alb, ci pe un mic asin (un posibil simbol al firii mai cumpatate).
Trasaturile sale sunt inspirate de cele ale patriarhului Joseph, de la Constantinopol.

La dreapta lui vedem o suita de tineri vanatori.
Pe langa ei intalnim animale exotice: soim de vanatoare, leoparzi, chiar si o maimuta. Lucru deloc intamplator, fiind cunoscuta in epoca pasiunea familei Medici pentru vietati aduse din toate colturile lumii.

Pastrand simetria cu prima parte a lucrarii (unde cortegiul cobora serpentinele unui munte), avem acum un urcus pe o carare care serpuieste printre stanci.
Ei sunt deschizatorii de drum: o ceata de cavaleri, urmati de animale de povara (camile si asini), care duc bagajele suitei in lunga lor calatorie.

BENOZZO GOZZOLI - DRUMUL MAGILOR

- fresca (in trei parti)
- timp: 1459–1461
- personaje: ~ 80
- loc: Florenta, capela palatului Medici-Riccardi

Karl Bryullov - Ultima zi a orasului Pompei

Am vazut in articolul precedent cum arata cresterea si decaderea unei civilizatii.
Acum vom vedea un exemplu concret, anume sfarsitul infloritorului oras Pompei, din peninsula italica, despre care stim ca a fost distrus de eruptia vulcanului Vezuviu in anul 79. 

"Ultima zi a orasului Pompei" realizat de pictorul rus (de familie franceza) Karl Bryullov, este tabloul care a starnit interesul mondial pentru pictura rusa.
Realizat intre 1830 si 1833, in perioada de glorie a stilului romantic, a fost comparat cu lucrarile maestrilor francezi Gericault si Delacroix, luand chiar medalia de aur la salonul de la Paris.
A facut parte din colectia familiei imperiale, ajungand apoi (prin donatie) la marele muzeu de stat din St. Petersburg.

Avand in vedere un subiect atat de dramatic, pictorul a ales o impartire a spatiului care sa creeze un efect vizual cat mai potrivit.
A impartit personajele in cateva grupuri, de o parte si de alta a planurilor apropiate, lasand la mijloc femeia rapusa, cazuta la sol. Trupurile catorva personaje, cat si cateva elemente de arhitectura formeaza doua diagonale care duc spre acest spatiu, care este si cel mai luminat din tablou.

Bryullov a alocat mult spatiu pentru cer, unul plin de nori de cenusa, foc si fulgere.
Puterea eruptiei vulcanului Vezuviu se vede cel mai bine in dezmembrarea zidurilor, cu tot cu statuile de pe inaltimi.

In stanga (plan mediu) o familie iese din casa, incercand sa care fel si fel de obiecte, de care nu se pot desparti.
Pe trupurile lor incovoiate cad bucati de piatra si cenusa fierbinte.
Pe chipurile lor se citeste spaima si disperarea.

In prim plan, o alta familie. Un batran cu barba (privind la craterul din care tasneste lava) si doua femei tinere care tin in brate un copil (acesta avand mainile impreunate in rugaciune).

Langa ei, un cuplu tanar (cu doi copii mici) fuge de la baza scarilor.
Acoperiti cu o mantie, incearca se se fereasca de "ploaia" murdara si fierbinte care cade peste tot.

In dreapta avem o familie care nu incearca sa salveze obiecte de pret din casa, ci il duc pe brate pe batranul lor parinte. Cu bratele desfacute, cu palma ridicata, batranul e ingrozit de ceea ce vede privind spre cer.

In spatele lor, un calaret incearca sa-si struneasca calul, pentru a fugi cat mai departe de dezastru, dar animalul e prea speriat pentru a mai asculta de comenzi.

In zona cea mai luminata a lucrarii, o tanara zace la sol, pe pavajul de la baza scarilor.
Fie lovita de vreo piatra, fie victima busculadei de oameni, are trupul inert, cu parul si mantia rasfirate peste cateva obiecte de aur, cazute pe jos.

Un prunc, lipit de ea, priveste speriat la oamenii care alearga panicati, incercand sa scape de aceasta urgie care s-a abatut peste orasul lor.

KARL BRYULLOV - ULTIMA ZI A ORASULUI POMPEI

- ulei pe panza
- timp: 1833
- dimensiuni: 456.5 cm × 651 cm
- personaje: 27
- loc: muzeul de stat, St.Petersburg

Thomas Cole - Epocile imperiului

Istoria omenirii a cunoscut multe civilizatii, regate si imperii, care au inflorit, s-au extins, au decazut, apoi s-au destramat.
Multi istorici au studiat etapele prin care trece o civilizatie, de la inceputuri pana la disparitie.
Pictorul englez Thomas Cole a dedicat o serie de lucrari (numita "The Course of Empire") in care ne arata istoria unui loc, trecand prin toate etapele de civilizatie. 

Cole a lucrat cea mai mare parte a vietii sale in SUA, prin urmare majoritatea lucrarilor sale se afla aici, inclusiv cele din aceasta remarcabila serie (la care a lucrat intre 1833 si 1836).
Pot fi admirate la New York, la muzeul Historical Society, de langa Central Park.

In primul tablou din ciclu (intitulat "The Savage State"), Thomas Cole ne prezinta locul in care va inflori o viitoare civilizatie: un golf, pe mal de mare, inconjurat de padure deasa, cu un munte stancos pe fundal, cu partea abrupta spre apa marii.
Pictorul se dovedeste a fi un peisagist dintre cei mai priceputi, toate elementele (stancile, frunzisul, norii, ceata, dar mai ales lumina) fiind redate cu mare precizie si rafinament.

Privind mai in detaliu, descoperim si prezenta umana: un trib de vanatori.
Plecati zilnic prin padurile din jur, pentru a procura hrana, vanatorii ajung pe seara in poiana mare, unde si-au ridicat colibele.

In al doilea tablou recunoastem cateva elemente de peisaj, deja familiare: golful si varful ascutit de munte.
De data asta golful nu mai e invaluit in ceata si putem privi mai bine si muntii din planul indepartat.

In planul mai apropiat vedem insa principala schimbare: cea care tine de oameni.
Dupa mai multe generatii, colibele au fost inlocuite cu constructii de piatra (vedem chiar un templu in care arde o ofranda).
Vanatoarea a fost in mare parte abandonata, in favoarea pamantului cultivat si al pastoritului (acesta tablou purtand si titlul "The Pastoral State").
In mitologie, o astfel de epoca era considerata una de deplina armonie, lipsita de mari conflicte, dar plina de prosperitate.

A treia lucrare,"The Consummation of Empire" (fiind si singura de dimensiuni diferite, fiind cu cativa centimetri mai mare) face un salt si mai mare in timp.
Golful a devenit un port, al unui imperiu maret. Varful de munte abia se mai vede de cladirile inalte ale orasului.

Desi pictorul a vrut sa prezinte ideea generala de civilizatie, recunoastem clar inspiratia din cultura si arhitectura greco-romana. Cladirile impunatoare, sprijinite de coloane uriase, cu fatadele sculptate.
Albul cladirilor straluceste in lumina soarelui, la fel si statuile din aur (simbol al prosperitatii acestui oras-port).

Golful e plin de corabii, malul e ticsit de lume, atmosfera e una de sarbatoare, lipsita de orice grija.

In total contrast, urmatorul episod (numit "Destruction") arata decaderea.
Prosperitatea si opulenta nu puteau dura la nesfarsit, imperiul (prin urmare si portul ilustrat aici) isi pierde puterea si intra intr-o perioada neagra.

Cole picteaza o scena tragica, portul fiind invadat de o armata straina, care distruge totul fara mila.
Palatele si templele (care erau mandria portului) sunt acum in flacari, fumul gros amestecandu-se in aer cu norii grei de furtuna.
Uriasa statuie a unui razboinic, care se inalta semeata pe malul portului, e acum lipsita de o mana si de cap.
La picioarele colosului vedem lupte crancene si sange siroind pe blocul de piatra.

Capul statuii zace strivit mai jos de piedestal, alaturi de trupurile sfartecate ale locuitorilor.
Mai departe, pe pod, vedem nucleul luptelor, inclestarea celor doua armate.

Pe piedestal observam si semnatura pictorului, alaturi de anul finalizarii acestei impresionante lucrari: T.COLE 1836.

Odata distrus de invadatori, portul nu isi mai revine la viata.
Ultimul tablou (intitulat "Desolation") arata un loc parasit de oameni, recastigat de vegetatie (crescuta abundent).
Doar ruinele (o fatada de palat, cateva arcade de pod si coloana din prim plan) amintesc de gloria trecuta a orasului.

In dreapta, vedem din nou varful ascutit de munte (reperul principal din intreaga serie), pe fundalul unui cer inchis la culoare, aproape de ora apusului.
Moment ales special de catre pictor, simbolizand nu doar finalul unei zile, dar si cel al acestui loc.

THOMAS COLE - EPOCILE IMPERIULUI

- ciclu de cinci tablouri
- timp: 1833-1836
- dimensiuni: 100 cm x 151 cm
- loc: muzeul Historical Society, New York