Benozzo Gozzoli - Drumul magilor

"Adoratia magilor" e una dintre cele mai intalnite teme din istoria picturii.
Scena in care magii ajung la ieslea unde s-a nascut Isus (si isi ofera darurile) a fost ilustrata in sute de variante, si in pictura veche religioasa, si in Renastere, si in perioade mai moderne.

Benozzo Gozzoli (pictor al Renasterii timpurii) a ales sa picteze un moment anterior celui descris in Biblie.
"Drumul magilor" ne arata o uriasa suita care pleaca in calatorie spre Betleem. 

Comanda lucrarii (o fresca in trei parti) a fost facuta de puternica familie Medici (conducatorii orasului Florenta) pentru capela din palatul lor. Realizarea ei a fost executata in decursul a aproximativ trei ani (1459–1461), in conditii nu tocmai usoare (dupa cum vom vedea mai tarziu in text).

Prima parte a vastei lucrari este si cea mai cunoscuta, fiind mai des prezenta in albume si siteuri de arta.
Ea arata plecarea suitei de la castel (pe care il vedem pe fundal, pe culmea muntelui), pe un drum care coboara in serpentine printre stancile albe.

Chiar si cele mai mici personaje din fundal sunt pictate cu minutiozitate, in traditia picturii miniaturiste, gotice (stilul care a dominat perioada evului mediu, pana la Renastere).
Observam si o combinatie anacronica (dar des folosita in pictura Renasterii) de costume orientale, costume italiene (contemporane pictorului, nu din vremea anticilor) si cavaleri in armura medievala.

In prim plan, in partea stanga, avem o adevarata aglomerare de personaje.
In fruntea lor, Gozzoli i-a pictat pe liderii familiei Medici: Piero (pe cal alb) si batranul Cosimo (pe un asin).
Sunt urmati de alte figuri, apropiate familiei: lorzii de Rimini si Pavia si oameni de arta ai Florentei (poeti, pictori, sculptori) - printre ei aflandu-se chiar Gozzoli, intr-un autoportret (identificat dupa semnatura aurie de pe caciula rosie).

Personajul principal al acestui fragment e cel mai tanar dintre magi.
Dupa unele interpretari, pentru chipul lui a servit drept model Lorenzo de Medici (adolescent la data realizarii acestei picturi, devenit mai apoi un puternic lider al Florentei).
Pe cal alb, in straie aurii, inconjurat de paji cu chip angelic, acesta isi intorce privirea spre exterior, un efect des intalnit in pictura.

In planul doi, printre stanci, vedem o scena de vanatoare, activitate preferata de nobilii din epoca, cei din Florenta nefacand exceptie.

Partea a doua "a beneficiat" de conditii mai putin bune.
Un perete care e mai ingust si care nu e intreg !!
Gozzoli a trebuit sa gandeasca compozitia tinand seama de usile care ocupa o parte din spatiu (si care altereaza mult frumusetea lucrarii).

Magul de varsta mijlocie e pictat trecand prin fata unui munte mai putin stancos, plin de arbori si mici castele.
Si el are un cal alb, impodobit cu multe elemente aurii, si o suita de tineri.
Pe cap poarta o combinatie de turban oriental si coroana de aur, iar chipul sau a fost inspirat (dupa cele mai multe surse) de cel al imparatului bizantin Ioan al VIII-lea Paleologul.

Ultima parte e si ea lucrata in conditii neobisnuite.
Un fragment e pictat pe un perete mic, apoi restul picturii se continua pe un perete mai mare (efectul nefiind prea placut pentru ochii vizitatorilor).

Chiar personajul principal (magul cel batran) are corpul impartit intre cei doi pereti.
Magul (cu vesmant visiniu si o coroana masiva de aur pe cap) are ochii atintiti spre privitorii acestei fresce.
Ce il deosebeste cel mai mult de ceilalti doi, este faptul ca pictorul nu l-a infatisat tot pe un cal alb, ci pe un mic asin (un posibil simbol al firii mai cumpatate).
Trasaturile sale sunt inspirate de cele ale patriarhului Joseph, de la Constantinopol.

La dreapta lui vedem o suita de tineri vanatori.
Pe langa ei intalnim animale exotice: soim de vanatoare, leoparzi, chiar si o maimuta. Lucru deloc intamplator, fiind cunoscuta in epoca pasiunea familei Medici pentru vietati aduse din toate colturile lumii.

Pastrand simetria cu prima parte a lucrarii (unde cortegiul cobora serpentinele unui munte), avem acum un urcus pe o carare care serpuieste printre stanci.
Ei sunt deschizatorii de drum: o ceata de cavaleri, urmati de animale de povara (camile si asini), care duc bagajele suitei in lunga lor calatorie.

BENOZZO GOZZOLI - DRUMUL MAGILOR

- fresca (in trei parti)
- timp: 1459–1461
- personaje: ~ 80
- loc: Florenta, capela palatului Medici-Riccardi

Karl Bryullov - Ultima zi a orasului Pompei

Am vazut in articolul precedent cum arata cresterea si decaderea unei civilizatii.
Acum vom vedea un exemplu concret, anume sfarsitul infloritorului oras Pompei, din peninsula italica, despre care stim ca a fost distrus de eruptia vulcanului Vezuviu in anul 79. 

"Ultima zi a orasului Pompei" realizat de pictorul rus (de familie franceza) Karl Bryullov, este tabloul care a starnit interesul mondial pentru pictura rusa.
Realizat intre 1830 si 1833, in perioada de glorie a stilului romantic, a fost comparat cu lucrarile maestrilor francezi Gericault si Delacroix, luand chiar medalia de aur la salonul de la Paris.
A facut parte din colectia familiei imperiale, ajungand apoi (prin donatie) la marele muzeu de stat din St. Petersburg.

Avand in vedere un subiect atat de dramatic, pictorul a ales o impartire a spatiului care sa creeze un efect vizual cat mai potrivit.
A impartit personajele in cateva grupuri, de o parte si de alta a planurilor apropiate, lasand la mijloc femeia rapusa, cazuta la sol. Trupurile catorva personaje, cat si cateva elemente de arhitectura formeaza doua diagonale care duc spre acest spatiu, care este si cel mai luminat din tablou.

Bryullov a alocat mult spatiu pentru cer, unul plin de nori de cenusa, foc si fulgere.
Puterea eruptiei vulcanului Vezuviu se vede cel mai bine in dezmembrarea zidurilor, cu tot cu statuile de pe inaltimi.

In stanga (plan mediu) o familie iese din casa, incercand sa care fel si fel de obiecte, de care nu se pot desparti.
Pe trupurile lor incovoiate cad bucati de piatra si cenusa fierbinte.
Pe chipurile lor se citeste spaima si disperarea.

In prim plan, o alta familie. Un batran cu barba (privind la craterul din care tasneste lava) si doua femei tinere care tin in brate un copil (acesta avand mainile impreunate in rugaciune).

Langa ei, un cuplu tanar (cu doi copii mici) fuge de la baza scarilor.
Acoperiti cu o mantie, incearca se se fereasca de "ploaia" murdara si fierbinte care cade peste tot.

In dreapta avem o familie care nu incearca sa salveze obiecte de pret din casa, ci il duc pe brate pe batranul lor parinte. Cu bratele desfacute, cu palma ridicata, batranul e ingrozit de ceea ce vede privind spre cer.

In spatele lor, un calaret incearca sa-si struneasca calul, pentru a fugi cat mai departe de dezastru, dar animalul e prea speriat pentru a mai asculta de comenzi.

In zona cea mai luminata a lucrarii, o tanara zace la sol, pe pavajul de la baza scarilor.
Fie lovita de vreo piatra, fie victima busculadei de oameni, are trupul inert, cu parul si mantia rasfirate peste cateva obiecte de aur, cazute pe jos.

Un prunc, lipit de ea, priveste speriat la oamenii care alearga panicati, incercand sa scape de aceasta urgie care s-a abatut peste orasul lor.

KARL BRYULLOV - ULTIMA ZI A ORASULUI POMPEI

- ulei pe panza
- timp: 1833
- dimensiuni: 456.5 cm × 651 cm
- personaje: 27
- loc: muzeul de stat, St.Petersburg

Thomas Cole - Epocile imperiului

Istoria omenirii a cunoscut multe civilizatii, regate si imperii, care au inflorit, s-au extins, au decazut, apoi s-au destramat.
Multi istorici au studiat etapele prin care trece o civilizatie, de la inceputuri pana la disparitie.
Pictorul englez Thomas Cole a dedicat o serie de lucrari (numita "The Course of Empire") in care ne arata istoria unui loc, trecand prin toate etapele de civilizatie. 

Cole a lucrat cea mai mare parte a vietii sale in SUA, prin urmare majoritatea lucrarilor sale se afla aici, inclusiv cele din aceasta remarcabila serie (la care a lucrat intre 1833 si 1836).
Pot fi admirate la New York, la muzeul Historical Society, de langa Central Park.

In primul tablou din ciclu (intitulat "The Savage State"), Thomas Cole ne prezinta locul in care va inflori o viitoare civilizatie: un golf, pe mal de mare, inconjurat de padure deasa, cu un munte stancos pe fundal, cu partea abrupta spre apa marii.
Pictorul se dovedeste a fi un peisagist dintre cei mai priceputi, toate elementele (stancile, frunzisul, norii, ceata, dar mai ales lumina) fiind redate cu mare precizie si rafinament.

Privind mai in detaliu, descoperim si prezenta umana: un trib de vanatori.
Plecati zilnic prin padurile din jur, pentru a procura hrana, vanatorii ajung pe seara in poiana mare, unde si-au ridicat colibele.

In al doilea tablou recunoastem cateva elemente de peisaj, deja familiare: golful si varful ascutit de munte.
De data asta golful nu mai e invaluit in ceata si putem privi mai bine si muntii din planul indepartat.

In planul mai apropiat vedem insa principala schimbare: cea care tine de oameni.
Dupa mai multe generatii, colibele au fost inlocuite cu constructii de piatra (vedem chiar un templu in care arde o ofranda).
Vanatoarea a fost in mare parte abandonata, in favoarea pamantului cultivat si al pastoritului (acesta tablou purtand si titlul "The Pastoral State").
In mitologie, o astfel de epoca era considerata una de deplina armonie, lipsita de mari conflicte, dar plina de prosperitate.

A treia lucrare,"The Consummation of Empire" (fiind si singura de dimensiuni diferite, fiind cu cativa centimetri mai mare) face un salt si mai mare in timp.
Golful a devenit un port, al unui imperiu maret. Varful de munte abia se mai vede de cladirile inalte ale orasului.

Desi pictorul a vrut sa prezinte ideea generala de civilizatie, recunoastem clar inspiratia din cultura si arhitectura greco-romana. Cladirile impunatoare, sprijinite de coloane uriase, cu fatadele sculptate.
Albul cladirilor straluceste in lumina soarelui, la fel si statuile din aur (simbol al prosperitatii acestui oras-port).

Golful e plin de corabii, malul e ticsit de lume, atmosfera e una de sarbatoare, lipsita de orice grija.

In total contrast, urmatorul episod (numit "Destruction") arata decaderea.
Prosperitatea si opulenta nu puteau dura la nesfarsit, imperiul (prin urmare si portul ilustrat aici) isi pierde puterea si intra intr-o perioada neagra.

Cole picteaza o scena tragica, portul fiind invadat de o armata straina, care distruge totul fara mila.
Palatele si templele (care erau mandria portului) sunt acum in flacari, fumul gros amestecandu-se in aer cu norii grei de furtuna.
Uriasa statuie a unui razboinic, care se inalta semeata pe malul portului, e acum lipsita de o mana si de cap.
La picioarele colosului vedem lupte crancene si sange siroind pe blocul de piatra.

Capul statuii zace strivit mai jos de piedestal, alaturi de trupurile sfartecate ale locuitorilor.
Mai departe, pe pod, vedem nucleul luptelor, inclestarea celor doua armate.

Pe piedestal observam si semnatura pictorului, alaturi de anul finalizarii acestei impresionante lucrari: T.COLE 1836.

Odata distrus de invadatori, portul nu isi mai revine la viata.
Ultimul tablou (intitulat "Desolation") arata un loc parasit de oameni, recastigat de vegetatie (crescuta abundent).
Doar ruinele (o fatada de palat, cateva arcade de pod si coloana din prim plan) amintesc de gloria trecuta a orasului.

In dreapta, vedem din nou varful ascutit de munte (reperul principal din intreaga serie), pe fundalul unui cer inchis la culoare, aproape de ora apusului.
Moment ales special de catre pictor, simbolizand nu doar finalul unei zile, dar si cel al acestui loc.

THOMAS COLE - EPOCILE IMPERIULUI

- ciclu de cinci tablouri
- timp: 1833-1836
- dimensiuni: 100 cm x 151 cm
- loc: muzeul Historical Society, New York

Gigantii si nimfa adormita

Voiam de mult sa scriu si despre arta romaneasca, dar nu am ales pictura, ci un ansamblu de sculpturi.
Mai ales ca le stiam bine povestea, de cand m-am documentat pentru prima mea carte virtuala, cea despre Bucurestiul vechi.

Gigantii si nimfa adormita este o lucrare ampla, menita sa fie principala atractie a parcului Carol, inaugurat cu fast in 1906.
Ansamblul (o grota artificiala si trei statui) a fost proiectat de Dimitrie Paciurea, dar executia fiecarei statui a fost realizata separat: gigantul din dreapta de Paciurea, cel din stanga de Frederic Storck, iar nimfa de Filip Marin. 

Sursa de inspiratie a fost o povestire scrisa de Carmen Sylva (pseudonimul artistic al reginei Elisabeta), despre doi frati care iubeau aceeasi fata.

"Andrei s-a dus la un schit si s-a rugat Domnului ca, daca nu va fi el cel ales, sa fie prefacut in stana de piatra. Acelasi lucru l-a facut în taina si Mirea. A doua zi de dimineata, pe varful muntelui, Rolanda zise celor doi frati: "Va iubesc pe amandoi... De aceea nu pot sa ma dau pe nici unuia din voi. Acela insa care ma va scoate din aceasta prapastie, acela sa-mi fie barbat" si se arunca in abis. In timp ce ea, in cadere, se prefacu in cascada denumita Urlatoare sau Urlanda, cei doi frati se prefacura in cei doi Jepi."

In perioada comunista, parcul a fost regandit, palatul artelor demolat, la fel si grota. Gigantii au fost mutati pe aleea principala, iar nimfa dusa (fara vreo justificare clara) in parcul Herastrau.

Sa privim "mai de aproape" fiecare statuie in parte, incepand cu cea sculptata de Paciurea.

Inalta de 3,5 metri, impresioneaza orice trecator care o zareste pe alee. Mai intai prin dimensiune, apoi prin frumsetea executiei.
Chipul, pozitia contorsionata (dar nu intr-un mod exagerat, nenatural), muschii si detaliile redate cu acuratete.
Totul a starnit aprecierea publicului inca de la inaugurare, si continua sa starneasca admiratie si astazi.

Frederic Storck (din celebra familie de artisti de origine germana, stabilita in Romania) s-a dovedit a fi la fel de priceput. Lui i s-a incredintat sarcina de a-l sculpta pe al doilea gigant. Realizat tot din piatra de Rusciuc, e la fel de impunator si impresionant ca al lui Paciurea.
 
Model luat ca referinta (pentru ambele statui) a fost rusul Timotei Kirilov, angajat la Scoala de Belle Arte, acesta pozand in zeci de ipostaze, schitate de artisti. Dupa alegerea variantelor definitive, a urmat colosala munca cu dalta si alte ustensile, pana ce uriasele bucati de piatra "au prins viata".

Nimfa pazita de cei doi colosi se diferentiaza in ansamblul lucrarii initiale. Atat prin dimensiune (este doar cu putin mai mare decat un trup real de femeie), cat si prin material (fiind o sculptura in marmura).
Alegerea artistului e putin surpinzatoare, Filip Marin (elev al lui Storck) neavand in momentul respectiv notorietate (sau experienta cu lucrari de dimensiuni mari).

Dar rezultatul a aratat ca alegerea sa pentru a o sculpta pe nimfa a fost una inspirata.

Asa cum spuneam la inceputul textului, statuia nimfei nu se mai afla de decenii bune in parcul Carol, ci pe aleea principala a parcului Herastrau.
Autoritatile au declarat de mai multe ori de necesitatea refacerii monumentului initial (fata strajuita de cei doi colosi, in fata unei grote), dar probabil vor mai trece multi ani pana la fapte concrete.

Annibale Carracci - Galeria Farnese (3)

Ramanem la acelasi artist (Annibale Carracci) si la aceeasi cladire-monument (palatul Farnese) dar ne intoarcem cu cativa ani in urma.
Inainte de a realiza tavanul salii principale a palatului, Carracci finalizase deja alte comenzi date de cardinalul Odoardo Farnese. 

Primele doua se afla tot in sala principala, scene inspirate din legendele despre Perseus, unul dintre cei mai populari eroi ai antichitatii.

"Perseus si Phineas", o scena din "Metamorfozele" lui Ovidiu, in care eroul isi foloseste cea mai puternica arma: capul gorgonei, cel care poate transforma orice fiinta intr-o stana de piatra.
Incoltit de printul Phineas (rivalul sau la mana Andromedei) si de soldatii sai, lupta pare fara sanse.
Dar Perseus scoate la iveala capul gorgonei Medusa (cu un aspect monstruos, cu serpi in loc de suvite de par) si ii impietreste pe atacatori.
Phineas ramane impietrit chiar in momentul cand isi ridica sulita pentru a o arunca spre pieptul rivalului.

In capatul opus al salii avem scena in care Perseus (calare pe calul inaripat Pegasus) se lupta cu monstrul marin Cetus.
In prim plan o vedem pe printesa Etiopiei, Andromeda, inlantuita de zei pe o stanca, drept pedeapasa pentru spusele parintilor ei (ca este mai frumoasa decat nereidele, zeitele marii).
Odata monstrul rapus, Perseus o va elibera pe printesa, si ii va deveni sot.

Inainte de aceasta magnifica sala, Annibale Carracci si colaboratorii sai (cei mai seama fiind fratele sau, Agostino, si prietenul Domenichino) s-au ocupat cu decorarea unei camere mai mici, cu scene inspirate tot din mitologia greaca.
Desi poarta denumirea de Camerino d'Ercole (camera lui Hercules), sala are picturi despre mai multi eroi ai antichitatii.

In primul rand, il reintalnim pe Perseus, aici aflat la primul episod al aventurilor sale.
Cu ajutorul zeilor (Hermes si Atena, pictata cu armura, sulita si scut), eroul reuseste sa patrunda pe insula gorgonelor (trei surori cu puteri magice) si s-o decapiteze pe una dintre ele (pe Medusa, cea a carei privire putea impietri orice fiinta). Obtine astfel o arma redutabila, asa cum am vazut in lucrarea precedenta.

Alt erou popular printre greci, Ulise (cel ce a construit calul troian, capcana prin care grecii au patruns in cetatea Troiei) este prezent in aceasta sala prin doua lucrari.
"Ulise si Circe", episod relatat in "Odiseea" lui Homer, cand echipajul corabiei ajunge pe insula unei frumoase (dar viclene) vrajitoare.
O vedem aici, intinsa senzual pe un piedestal de marmura, intinzandu-i calatorului grec o bautura.
Bautura vrajita putea transforma oamenii in porci (in coltul din dreapta se afla un marinar care a cazut deja victima licorii), dar zeul Hermes intervine, si pune in bautura un antidot.

Alt episod al Odiseei face pereche cu primul, in acelasi format semi-circular: "Ulise si sirenele".
Stiind cat de periculos e cantecul sirenelor (pictate aici cu trup de pasare, si nu de peste), Ulise ordona echipajului sa-si astupe urechile cu ceara cat timp vor strabate apele din tinutul lor.
Dar el, manat de curiozitate, nu va apela la ceara, ci se va lega de catarg. Astfel, se va delecta cu glasul lor, dar nu le va cadea prizonier.

A patra luneta din camera il are ca peronaj pe Eneas, print al Troiei.
Pictat chiar in momentul cand isi paraseste cetatea (asediata de greci), ducandu-si in spate batranul tata.
Soarta va fi insa mareata pentru tanarul print: ajuns in peninsula italica, va fi parintele tribului care va fonda cetatea Romei.

Tavanul incaperii e dedicat in totalitate lui Hercules, eroul cel mai popular al culturii greco-romane.
In prima dintre cele doua lunete vedem o scena din cele "douasprezece munci" (misiunile prin care si-a demonstrat puterile de semi-zeu): intelegerea facuta cu titanul Atlas, de a-l ajuta sa obtina merele din gradina Hesperidelor.
Atlas il pune sa tina pentru o vreme in spate greutatea sferei ceresti.

A doua luneta e mai greu de interpretat.
Hercules se afla in fata sfinxului (precum tragicul Oedip), dar stand tolanit peste pielea leului, cu armele aruncate la picioare.
Prezenta cerberului (cainele cu trei capete care pazea intrarea in Infern) ne poate indica ca e vorba despre ultima dintre cele douasprezece misiuni: coborarea in Infern si capturarea acestui monstru feroce.

In mijlocul tavanului se afla lucrarea principala a salii: "Alegerea lui Hercules".
Tanarul semi-zeu (stand pe o stanca, sprijinit in bata) se afla intre doua femei, personificarea ideilor de viciu si virtute.
Femeia cu mantie rosie ii arata o carare care urca abrupt printre stanci, simbolizand drumul greu al unei vieti dedicate faptelor eroice.
Femeia acoperita doar cu un voal transparent ii prezinta calea unei vieti dedicate placerilor.

De mentionat ca, la cativa ani dupa moartea lui Carracci, aceasta lucrare a fost mutata la Napoli (la galeria Capodimonte), in locul ei fiind amplsata o copie fidela.